Pr. Radu Liviu Roșu: Supunerea necondiționată și limitarea libertății umane

”Omul a fost creat să fie liber. A primit la facerea sa două daruri divine inestimabile: conştiinţa şi libertatea”

Libertatea omului este dar de la Dumnezeu. Putem considera că libertatea noastră este limitată chiar de la început din dorința lui Dumnezeu sau că ea ar putea însemna o supunere necondiționată față de Creator, ca și cum ne-am găsi într-o relație de „Stăpân – rob” cu Dumnezeu?

Sau, mai degrabă, înțelegem raportul nostru cu Părintele ceresc după modelul „Părinte – copil”, și atunci, nu mai putem concepe că Dumnezeu așteaptă de la noi supunere necondiționată și nici că libertatea noastră este limitată.

 Unii oameni spun că libertatea înseamnă supunere necondiționată față de Dumnezeu, concretizată printr-un răspuns pozitiv la chemarea și alegerea lui Dumnezeu, pentru că în această lume „nu suntem independenți, ci dependenți-de-Dumnezeu”.

„Minunea” creării omului de către Dumnezeu constă în faptul că omul nu este un mecanism, ci un subiect liber, care poate face binele de bunăvoie și nu dintr-o necesitate sau nevoie de supunere necondiționată față de Creator, progresând în felul acesta în bine și spre Dumnezeu.

Este vorba despre lucrarea de jertfă continuă a asemănării omului cu Dumnezeu, în strădania sa personală de menținere și întărirea propriei libertăți. În momentul în care omul încetează această luptă, apare numaidecât pericolul căderii sub sclavia patimilor.

„Dumnezeu nu l-a creat pe om ca pe o piesă automată în angrenajul unei naturi inflexibile în procesele ei, ci ca subiect liber, capabil să flexioneze procesele naturii, ca să facă prin ele binele de bunăvoie și să-și arate prin aceasta conformitatea cu voia cea bună a lui Dumnezeu, progresând în asemănarea cu El.

Omul nu a fost creat desăvârșit de Dumnezeu, dar prin libertate, ajutat de harul dumnezeiesc, putea ajunge la desăvârșire. Adevărata libertate a fost definită drept avântul absolut spre Dumnezeu, fără rețineri sau întrebări.Libertatea care ar include în ea nevoia de a alege, a fost văzută de Evdochimov ca o slăbiciune inerentă căderii în păcat. Astfel, adevărata libertate nu constă în a face orice, ci în a face binele.

De aceea cele două cuvinte seamănă ca formă. Ceea ce arată că limita dintre ele este foarte fină, că este trecută de multe ori fără ca cel în cauză să-și dea seama de acest lucru. Nu putem nega nici faptul că se întâmplă să fie chiar confundat sensul celor două cuvinte, adică să nu se mai facă deosebire între ele.

Libertatea este înscrisă în om de la crearea lui, fiind legată de faptul că el a fost adus la existență după chipul lui Dumnezeu. Libertatea omului nu este absolută și necondiționată precum este cea a lui Dumnezeu, libertatea omului este limitată. Este așa nu pentru că Dumnezeu a vrut să i-o limiteze, ci pentru că în calitate de făptură, el însuși este limitat.

 Că adevărata libertate cerea doar binele, care ar fi dus la asemănarea cu Dumnezeu, se vede și din faptul că după ce omul a fost creat, a fost lăsat liber în paradis. Nu era supravegheat. În momentul în care omul se desparte de Dumnezeu, conținutul libertății este alterat.

Așa se ajunge la libertăți: libertatea copilului de a-și sfida părinții, libertatea mamei de a-și ucide pruncul nenăscut, libertatea legii de a consfinți anormalul drept normal, etc. Iar această libertate alterată a omului poate merge până la a refuza unirea cu Dumnezeu.

Omul a avut libertatea să-și păstreze libertatea, dar prin ruperea legăturii cu Dumnezeu a pierdut-o. Când a hotărât să fie liber de Dumnezeu, a ajuns rob păcatului.

Una din provocările majore ale omului contemporan pare a fi aceea a libertății individuale fără limite, exprimată prin dreptul la orice. Omul se crede îndreptățit să aibă tot ceea ce își dorește. Legislațiile sunt forțate în direcția îndulcirii sau chiar a eliminării celor mai multe dintre interdicții. Omul vrea și cere să i se îngăduie orice.

Cine și de ce, și în numele cui să-i interzică ceva? Nu este el stăpân pe sine? De ce n-ar putea face orice cu sine și cu viața sa? Revendicarea drepturilor umane a ajuns deja la dreptul omului de a-și lua viața.

Emanciparea de sub orice autoritate, de sub orice opreliște pare a fi una din aspirațiile presante ale omului contemporan. Omul pare obsedat de libertatea absolută, pare a nu mai suporta ideea că foarte multe lucruri ”nu are voie să le facă”, ”îi sunt interzise de lege”, ”îi sunt impuse de vreo autoritate anume”.

Se răzvrătește împotriva rânduielilor, a ceea ce ”trebuie” sau ”se cuvine” sau ”se impune”, simțind că toate acestea atentează la un dat al lui, care este libertatea absolută, dreptul de a face tot ceea ce vrea.

Este vorba, de o răbufnire a unei frustrări profunde a omului contemporan. Nu numai că reclamă libertatea și dreptul de a face tot ceea ce poftește, dar se pare că se află și într-un permanent pariu cu sine și cu societatea înconjurătoare, pentru a-și demonstra sieși și celorlalți că este în măsură să facă tot ceea ce gândește și dorește.

Pariul omului cu sine însuși pare a fi cel al atotputerniciei, al suveranității și, astăzi, s-ar părea că acest pariu este câștigat. Omul este în măsură, are potențialul necesar să distrugă de mai multe ori întreaga planetă. Numai că, sunt minuscule șansele, ca în cazul actualizării acestui potențial, el, omul, să mai poată supraviețui.

Paradoxal, aspirând la suveranitate absolută și investind fantastic de mult în această direcție, omul a ajuns să fie terorizat de spectrul autodistrugerii, a ajuns, de fapt, să fie stăpânit de propriile lui creații, de roadele propriei lui aspirații spre suveranitate.

Unde să fi greșit el de a ajuns în situația aceasta disperată? Adevărul cel mare și incontestabil este că omul a fost creat stăpân și suveran peste întreaga creație. ”Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți...” (Facere 1,28) zugrăvește că setea persoanei umane după suveranitate  este conformă naturii sale.

Mântuitorul Hristos amintește contemporanilor și conaționalilor săi, sclavi ai legii, că omul este suveran, că este deasupra legii, că legea este pentru om și nu omul pentru lege.

Sfântul Apostol Pavel are curajul extraordinar de a lansa nu mai puțin radicalul cuvânt: ”Toate îmi sunt îngăduite”, cu adaosul „dar nu toate îmi sunt de folos..., dar nu toate zidesc..., dar nu mă voi lăsa stăpânit de ceva (1 Corinteni 6,12; 10,23).

Textul paulin este fundamental pentru abordarea temei esențiale a libertății sau a suveranității umane și a corectei înțelegeri a acesteia. Suveranitatea și libertatea constituie o  aspirație firească a persoanei umane, dar suportă și riscul fatal al răstălmăcirii sensului acestora. Miza sau pariul nu mai este dacă pot sau nu pot să fac un lucru, îmi este permis sau îmi este interzis, ci dacă ceea ce fac este sau nu folositor, dacă zidește sau, dimpotrivă, dărâmă.

Omul uzează de libertatea și de suveranitatea sa rămânând liber și suveran, în timp ce, în prima situație, uzează de libertatea și suveranitatea sa cu riscul de a deveni rob sieși și lucrurilor minții și mâinilor sale. Omul poate rămâne suveran în lumea care-l înconjoară cu condiția de a rămâne suveran peste sine însuși.

Adevărata libertate este cea în Dumnezeu. În capitolul 7 al Epistolei către Romani, Sfântul Apostol Pavel descrie situația nefericită, disperată, a omului care se bazează doar pe el însuși neputându-se salva în acest fel. În ciuda eforturilor pe care le face acest om nu reuşește să facă binele pe care în sufletul în adâncul său își dorește să-l facă. Păcatul este ca o putere ce sălășluiește în el, ținându-l captiv. ( Romani 7, 24)

Dacă nu luăm în discuție acest adânc al omului, nu putem înțelege reîntoarcerea la o nouă viață, care ne arată că prin propriile sale puteri, el este incapabil să se elibereze de păcat și să se salveze de la moarte.

La fel se întâmplă și cu persoanele dependente. Până nu vor înțelege că nu se vor putea elibera din gheara dependenței fără a alege liber să se lase în mâinile lui Dumnezeu, Singurul capabil de a-l scăpa de această boală a sufletului, vor continua să trăiască în autoamăgirea și iluzia faptului că vor putea controla dependența.

Prin viața nouă dăruită de Dumnezeu (Pasul 2) omul ajunge să se cunoască mai bine  pe sine însuși. În acest sens, tot Sfântul Apostol Pavel afirmă: ”Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20). Astfel, noua conștiință pe care omul o dobândește prin credință, nu este rezultatul propriului său efort, ci este rodul vieții celei noi, oferite de Mântuitorul în mod gratuit.

Suntem cu adevărat liberi atunci când nu ne mai leagă nimic de lucrurile acestei vieți trecătoare. Această lăsare a lumii nu implică însă neglijarea datoriilor pe care le avem. Libertatea interioară dobândită ne permite să fim stăpâni pe aceste datorii, și împiedică înrobirea noastră de către ele.

”Libertatea nu e de la cel ce voiește, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu care miluiește.” (Romani 9, 16).

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți.

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!