Ce este virtutea

La hotarele necuprinsului dumnezeiesc nu se poate ajunge, cum nu se poate ajunge nici la hotarul binelui, la sfârşitul realizării lui prin virtute. Înaintarea în bine înseamnă înaintarea în Dumnezeu, de aceea binele nu are hotar pentru că Dumnezeu, care este binele personal desăvârşit, nu are hotar.
Nu putem defini virtutea desăvârşită pentru că doar finitul poate fi definit, numai patima mărgineşte virtutea, mai repede virtutea este o mişcare spre Dumnezeu Cel desăvârşit, aşadar virtutea nu are hotar, cum şi binele, prin firea lui, nu are hotar. Dacă ne oprim din drumul virtuţii, atunci am început să facem păcatul. Virtutea este indefinibilă deoarece nu are hotar cum nu are nici Dumnezeu, iar virtutea, ca bine în curs de înfăptuire prin persoană, are în sine mişcarea înainte, în ea însăşi şi se menţine prin mişcare. Virtutea aduce un sens în viaţă. Pe măsură ce cresc virtuţile, creşte şi relaţia sufletului cu Duhul dumnezeiesc, pentru că virtuţile sunt ale sufletului hrănit de Duhul dumnezeiesc, prin ele omul credincios tinde să se depăşească tot mai mult pe sine însuşi, din Duhul Sfânt creşte duhul depşirii egoismului, duhul iubirii şi al comuniunii. Virtuţile sunt finalitatea străduinţelor omului credincios, străduinţe făcute, însă, de ajutorul harului, virtuţile acestea sunt, până la urmă, întâlnirea noastră cu Dumnezeu.
Dragostea şi virtuţile îl fac cu adevărat pe omul credincios liber şi deplin. Frica, invidia, egoismul constituie nişte forţe care limitează libertatea, virtutea şi smerenia omului. Realitatea supremă are caracter personal şi Treimic, iar omul, pentru că are calitatea de subiect, este un chip al lui Dumnezeu.