BINELE, ÎN SENS ORTODOX

La hotarele necuprinsului dumnezeiesc nu se poate ajunge, aşa cum nu se poate ajunge nici la hotarul binelui, la sfârşitul realizării lui prin virtute. A înainta în bine este una cu a înainta în Dumnezeu. Binele nu are hotar pentru că Dumnezeu, care este una cu binele desăvârşit, nu are hotar. Urcuşul în cunoaşterea lui Dumnezeu nu este niciodată terminat, este un urcuş niciodată terminat, în desăvârşire sau în bine, pentru că fiinţa lui Dumnezeu cea nemărginită este echivalentă cu Binle nemărginit şi în fiinţa omului este sădită setea spre această nemărginire în bine pe care noi nu o putem cuprinde niciodată, pentu că aceasta ar fi echivalentă a pune limite binelui pe care l-am putea ajunge. Binele nu poate fi decât personal , iar desăvârşirea ca înaintare în binele personal infinit este şi mereu o neatinsă desăvârşire a omului care ne solicită să nu oprim niciodată înaintarea în ea, pentru că orice astfel de oprire ar însemna o împăcare cu contrariul ei, adică cu răul. Binele prin firea lui nu are hotar, el este fără sfârşit. Omul, persoana umană este destinată prin firea ei, vşniciei, niciodată omul nu ajnge a se desăvârşi, nu se împlineşte propriu zis niciodată, şi doreşte o şi mai mare împlinire prin bine. Omul este creat să tindă infinit spre bine, fără a junge niciodată la capătul lui, binele realizat în deplinătatea lui din veci este infinitul în act, iar actul acesta este una cu dumnezeirea. Bunătatea unui om se arată în raport cu alţi oameni, iar însuşirea binelui de a fi fără sfârşit şi de a fi realizat ca atare în mod personal din veci implică existenţa personală a Sfintei Treimi. De aceea este acea dorinţă fără sfârşit spre bine, spre binel fără hotar, pentru că el există din veci în această infiniate într-o bunătate interpersonală. Binele desăvârşit este Dumnezeu Cel infnit iar omul care tinde spre bine la nesfârşit, participă la Dumnezeu iar asupra lui se exercită forţa binelui, iar această forţă a binelui se exercită spiritual, nu fizic. Binele deschide orizontul infinitului pentru om, îl atrage spre el, Dumnezeu fiind binele infinit din veci, iar omul tinde la nesfârşit spre acest infinit fără a-l putea atinge.
Dumnezeu este transcendent omului, însă omul este într-o legătură cu transcendenţa Lui. În binele pe care-l face omul este totdeauna şi ajutorul lui Dumnezeu, iar cine face binele cu stăruinţă îl face pentru că ştie de Dumnezeu şi de aproapele. Dumnezeu este nemărginit şi El este Binele prin fire, atunci ceea ce L-ar mărgini cu adevărat ar trebui să fie de altă fire, însă de altă fire nu este decât ceea ce nu este bun, adică ceea ce este rău. Aceasta ar însemna că există dn veci răul care mărgineşte pe Dumnezeu ca Binele prin fire. Însă răul nu poate avea o existenţă prin sine pentru că însăşi existenţa ce ar avea-o ar fi un bine, sau existenţa nu s-ar mai identifica cu Dumnezeu. Răul nu este decât un parazit care roade din existenţă. Dar din existenţa incoruptiblă a lui Dumnezeu nu poate să roadă, el roade doar din existenţa care nu este subzistentă prin ea, care, deci, se poate corupe. Prin urmare, el apare după apariţia creaturii şi este tolerat de Dumnezeu, pentru că Dumnzeu tolerează libertatea creaturii, iar o creatură fără libertate, cum este cea a obiectelor, este adusă şi susţinută în existenţă de Dumnezeu doar ca mijloc de manifestare a relaţiei iubitoare dintre făpturile conştiente şi libere. O lume fără persoane libere nu ar mai fi o lume creată de un Dumnezeu liber , ci o lume emanată în sens panteist dintr-o esenţă neliberă şi lipsiă de sens. Niciodată dorinţa omului nu ajunge la o săturare de bine, aici vedem faptul că trebuie să existe undeva un bine realizat din veci în nemărginirea lui şi că el trebuie să exercite o atracţie asupra omului. Doar tendinţa spre bine dă existenţei omului un sens, însă fiinţa omului nu poate face parte din acel bine infinit, pentru că dacă ar fi aşa, atunci şi ea ar avea în sine binele în gradul infinit, nemaisimţind o trebuinţă să avanseze spre şi mai mult bine.
Categoria binelui domină în mod absolut fiinţa creată şi conştientă, ceea ce dovedeşte că binele este legat prin fire de existenţă.
Dan Popescu