Scriitor prezent/ scriitor absent

Parafrazând versul arghezian, „Niciodată toam­na nu fu mai frumoasă”, deschid un alt registru și aduc în discuție prezența de astăzi a scriitorului, la multe evenimente, în mijlocul cititorilor, la oraș, la sat, în țară și în străinătate, vara, iarna, toamna, primăvara, și, volens-nolens, afirm „niciodată scri­itorul nu fu mai prezent”. Dacă e de bine sau e de rău, rămâne ca fiecare să decidă. Prin aceste rân­duri, eu rămân într-o sferă neutră, a unui gri tot mai întâlnit, a unui călduț, fără alte exagerări, pe linia de mijloc, dulcele „aurea mediocritas”.

Când vin scriitori în școli, cu diferite programe, proiecte, concursuri, festivaluri, vorbindu-le elevilor despre ei, despre copilăria lor, formarea așa cum era mai demult, despre cum au ajuns ( nu doar por­nind de la „cum am devenit scriitor”, elogiindu-l pe autorul cărții cu același nume, Panait Istrati, dar și efectiv despre mijloacele de transport schimbate pentru a continua drumul până la destinație ), ei cred că rostesc ceea ce așteaptă tinerii să audă. Dar tinerii știu să se protejeze, își păstrează atenția pentru operă, pentru text, care întârzie să se facă auzit și, de cele mai multe ori, pe final, se aude „timpul nu ne mai permite, urmează ora mesei, ne așteaptă autobuzul”, iar aceste scuze lasă un gust amar, prelungesc așteptarea, iar cititorul, el, supremul, același „Eu, supremul”, al lui Augusto Roa Bastos, invocat în discuții lungi, va continua să citească ce știe el, nu ceea ce i s-a trans­mis că ar putea fi de nelipsit în vreun manual școlar. Visul de a ajunge în manualul școlar depășește posibilitatea de a face parte dintr-o istorie a literaturii. Unii scriitori sunt atât de prezenți în lume/ în viață, încât mă întreb când mai și scriu, când le mai rămâne timp pentru a fi prezenți în cărți, în literatură. Odată, un grup de scriitori a venit într-o sală festivă de la o școală, iar moderatorul acelei întâlniri, scriitor la rându-i, pleda pentru faptul că scriitorii sunt vii și-i întreba pe tineri dacă au văzut vreodată un scriitor „în carne și oase”, la care privirile se întorceau peste rânduri, iar vocile murmurau: da, unchiul meu scrie, doamna noastră profesoară scrie, un coleg de clasă a publicat un volum de versuri. Lucrurile se schimbă. Poate că, altădată, să-i aduci pe Nichita Stănescu, pe Marin Sorescu, pe Marin Preda, să le vorbească școlarilor, reprezenta o raritate. Astăzi nu mai e. Și nici nu știu dacă era așa mare aglomerație la intrarea în școli. Dar acum, când lucrurile stau altfel, când deschiderile se produc, și prin internet, este cel puțin desuetă inițiativa de a coborî/ urca în școli, cu ase­menea păreri.

Când mai scrie un scriitor, dacă toată ziua e pe drumuri? În contextul dat, prezența lui trebuie să fie la masa de scris și apoi în cărți, în reviste, în istorii literare. Opera, nu per­soana! Dacă o poezie își atinge obiectivul, de a sensibiliza, de a fi înțeleasă și decodificată, de a trece prin vămile timpului, nici nu mai contează cine o rostește. Sigur că prezența poetului, încărcată de emoție, de felul propriu de a rosti, de tremur și foșnet, de vocea lui, contribuie la noblețea rară a receptării. Dar faptul acesta se întâmplă o dată la o sută de ani. Mihai Eminescu nu e prezent în mijlocul cititorilor, dar poezia lui trăiește, respiră, și fără vraja ce s-ar crea prin făptura poetului, ca un vis.

Rareori am auzit pe cineva spunând „de ce sunt prezent”, dar de cele mai multe ori „de ce sunt absent”, „cum de nu sunt”, în revistă, în festival, în program, în „Istoria critică a literaturii române”, a lui Manolescu. Absența e frustrantă, în timp ce prezența creează impre­sia de a fi privilegiat, pe merit sau nu, de circumstanță sau nu, (re)simțită nu doar de subiect, ci și de cei de lângă el.

În ce-i privește pe scriitori, absența și prezența, ca stări ale ființei, trebuie regândite și adaptate. De fapt, ele și sunt de altă factură, una a percepției, a analizei, a reprezentării prin operă. Jucându-ne puțin cu termenii, prezența exagerată a scriitorului în lume, la eve­nimente, atrage absența de la masa de scris, din operă, iar absența lui, uneori poate dorită, e semn al prezenței stăruitoare în atelierul de scris. Și a doua ipostază folosește mai mult decât prima în stabilirea unui profil literar. Scriitorul nu e ca actorul, el nu are nevoie de scenă. Nu e nici ca un muzician, nu are nevoie de public. Uneori nici nu știm câți cititori are. Mulți, puțini, sunt ai lui. A devenit un fel de rană, pe care se tot apasă, „de la vlădică până la opincă”, faptul că nu se citește, că suntem pe nu știu care loc de pe urmă. O spun și cei care nici ei nu citesc (rezultă din felul cum o spun), dar știu să caute date exacte. Și, pentru lipsa de lectură, degetul e orientat către școală, ca singura vinovată. Nu-mi convine, pentru că eu citesc și pentru că eu sunt în școală și îi văd pe elevi cu tot felul de cărți la ei, unele de care nici nu am auzit, dar, din dialogul succint cu ei, îmi dau seama „cât este ceasul”. Și nu-mi mai convin nici frustrările celor care, ghinionul lor, n-au avut parte de o școală cum trebuie. Eu am avut norocul de profesori care știau carte, care, încă de pe atunci, erau la modă (adevărata modă nu dispare), cărora le mulțumesc de multe ori în gând pentru faptul că nu au bâjbâit formarea noastră, că nu au încurcat lucrurile și ne-au trimis în școli, la rândul nostru. E adevărat că e de învățat toată viața, pentru că apar descoperiri noi, se transformă, se îmbunătățesc lucruri, se completează și modernizează, dar baza există.

Am trecut de la scriitor la profesor și nu întâmplător. Pe lângă faptul că-mi sunt familiare amândouă, ele seamănă, din perspectiva propusă la început, drept excurs publi­cistic. La fel ca scriitorul, aparținând mesei de scris, cărții, atelierului său, în mare măsură, și profesorul este asimilat ideii de școală, adică materie, cunoștințe, exerciții. Prezența lui e cea din școală. Un profesor „prea prezent” la conferințe, webinarii, programe, proiecte și alte metode de a ocoli școala, nu poate fi decât absent din fața elevilor cu materia pe care trebuie să o predea. Prezent- absent, fizic, dar nu și participativ, cu gândul în altă parte, absent-prezent, cu spiritul care nu dispare, dar rămâne acel gol nedorit, sunt situații „prezente” în societate, de scriitori, de profesori, și absența lor ține de exigență, de o curățenie, de alegeri proprii, necesare.

Eram la Școala Generală, când i-am văzut pe doi dintre scriitorii suceveni, diferiți, dar de-o noblețe rară amândoi, pentru noi, elevii de atunci, ei erau singurii care existau, care contau: Onu Cazan și Constantin Blănaru. Nu știu cine își mai aduce aminte de ei, cine îi mai citește, dar pentru mine au rămas două chipuri reprezentative pentru ceea ce înseamnă „scriitorul în școală”. La liceu apoi, nu am avut prezențe în școală, nici nu cred că era voie, dar mergeam să-i întâlnim în librării, când își lansau cărți sau când îi prezentau pe alți in­vitați. Destul de rare ocazii, de altfel. Atunci, astfel de bucurii erau rare. Așa, îmi amintesc de Ion Cozmei, de Marcel Mureșanu, de Mircea Motrici (și jurnalist), de Dragoș Vicol. Ca să cumperi o carte, de Fănuș Neagu, de exemplu, pe care l-am întâlnit târziu la o ediție a Fes­tivalului de Poezie, „Nicolae Labiș”, Mălini, sau de Romulus Vulpescu, trebuia să plătești un pachet întreg, adică un fel de carte la „pauschal”, împreună cu ce nu se vindea prin librării, ideologie, agricultură. Când a apărut, în 1980, „Cel mai iubit dintre pământeni”, de Marin Preda, în volume frumoase, în culori pastelate, trebuia să aștepți până o citea cel care a avut noroc/ sau relații să o cumpere și să vrea apoi să o împrumute. Așteptare, nu jucărie! Sau „Shogun”, de James Clavell, la Editura Univers, două volume, atât de râvnite. Pe atunci, societatea era stratificată în cei ce reușeau să aibă aceste cărți și cei care nu puteau. Nu se mai punea problema că nu se citesc/ nu se citește. Abia așteptai. Cine spune astăzi că suntem pe ultimul loc la cititul cărților, știe oare dacă stăm mai„ bien” la admiratul tablourilor, la ascultatul simfoniilor, la umplerea sălilor de teatru, sau numai spre cărți e degetul întors.

Un cuvânt e tot mai folosit în piața de carte: promovare. Și dacă nu are cine să facă această promovare, pornește scriitorul singur, cu opera în spate, să ajungă mai repede și direct la cititori. Nu se mulțumește, apoi, cu spațiul mioritic. Vrea mai mult. Să fie tradus, să fie cunoscut. Operă să fie, că de promovat se găsește. Dar să ajungă autorul însuși să se prezintă într-un loc unde nu îl cunoaște nimeni?!... Să spună câți ani are, poate avea și o sută. Cel mai bine este să citească direct și cât mai repede, să nu piardă vremea. Iar lumea prezentă (nu absentă, pentru că ea trebuie să fie acolo) își face imediat o idee, o judecată de valoare se naște. Și cu aceasta merge acasă, pleacă de acolo și reține, dacă i-a plăcut. Încă o dată, ajungem la îndemnul lui Mihail Kogălniceanu, din „Introducție”, la „Dacia litera­ră”(1840): „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica, spune Kogălniceanu, cartea, iar nu persoana.” Ca să fie criticată ( în sensul de așezare într-o taxonomie, după Benjamin Blo­om), ea trebuie scrisă, trebuie să existe și, pentru acestea, locul scriitorului e întâi la masa de scris, la calculator, la laptop, și apoi în fața cititorilor. Unii dintre ei sunt lipsiți de inspirație, de imaginație. Liviu Rebreanu mărturisea în „Jurnal”, cum sta treaz o noapte întreagă, fără să scrie un rând. „Zgârcenia” este depășită de poetul Ion Mureșan, care declara în fața unor cititori, odată, folosind hiperbola, „bien sur”, că scrie câte un sfert de cuvânt pe an. Sunt poeți ce participă la turniruri de poezie și își păstrează texte, ca să fie inedite, pentru că nu pot scrie „la comandă”. Dacă e adevărat că omul e singur în lume, atunci scriitorul este, cu siguranță, unul dintre cei „aleși”, să fie singur.