Alexandru Dărăban: Unde-s lăițile de altădată?

Laița, banca modestă de la poarta casei, era mai mult decât un obiect. Era o instituție tăcută a satului, un spațiu al răgazului și al întâlnirii, un loc unde timpul nu se grăbea nicăieri. Acolo se odihnea omul după muncă, acolo se legau vorbele, se spuneau povești și se cântărea lumea fără grabă. Pe ele se așezau serile, una câte una, ca niște păsări obosite, iar timpul își lăsa ceasul deoparte. Odată cu lăițile, s-a dus și arta de a aștepta. Nu mai știm să stăm fără scop, să ascultăm fără să răspundem, să fim împreună fără motiv. Timpul nu mai are unde să se așeze.

Pe laiță se așeza amurgul. Venea cu miros de fân cosit și cu liniștea care se lăsa peste sat ca o rugăciune. Vorbele curgeau rar, ca apa mică a verii, iar tăcerile erau pline, nu goale. Bătrânii își lăsau amintirile la aer, copiii adormeau cu capul pe genunchii lumii, iar stelele se aprindeau una câte una, fără grabă.

Pe laiță nu se vorbea mult, dar se spunea totul. Se vorbea încet, cu pauze lungi, în care greierii aveau și ei locul lor. Bătrânii depănau amintiri, femeile oftau în tăcere, copiii învățau lumea ascultând. Laița era școală fără catalog, tribunal fără judecată și biserică fără predică.

Pe laiță nu se făceau planuri mărețe, dar se construia comunitatea. Bătrânii își aminteau, copiii ascultau, iar tinerii învățau să aștepte. Laița nu cerea nimic: nici abonament, nici parolă, nici validare. Era suficient să te așezi și să fii prezent.

Era un loc al privirilor, nu al ecranelor. Acolo se recunoștea omul după felul în care se așeza și după tăcerea pe care o aducea cu el. Nimeni nu se grăbea să plece, pentru că nicăieri nu era mai important decât acolo.

Laița știa toate poveștile și nu trăda nimic. Acolo se plângea încet și se râdea cu măsură. Acolo se învăța ce înseamnă a fi om între oameni, fără manuale, fără ecrane, fără cuvinte mari. Doar cu prezență.

Astăzi, porțile s-au strâns, lăițile au putrezit sau au fost aruncate, iar locul lor a rămas gol, lemnul s-a risipit, iar serile nu mai au unde să se oprească. Avem lumină multă, dar puțină căldură. Avem bănci reci și timp grăbit, care nu mai știe să se așeze. Avem bănci moderne, reci, pe care nu se leagă nimic. Ne așezăm pe ele singuri, cu ochii în jos, și plecăm repede. Nu mai stăm la povești, ci la semnal.

Astăzi, lăițile au dispărut aproape cu totul, au dispărut ca o limbă uitată.. Porțile      s-au închis, gardurile au crescut, iar băncile publice au devenit simple elemente de decor urban. Ne așezăm pe ele cu ochii în telefoane, izolați în propriile tăceri digitale.

Odată cu lăițile s-a pierdut și răbdarea. Discuțiile lungi au fost înlocuite de replici scurte, iar poveștile - de știri trecătoare. Nu mai avem unde să ascultăm satul sau cartierul respirând. Spațiul comun s-a subțiat, iar dialogul s-a mutat în locuri unde nu mai vedem chipul celuilalt.

Întrebarea „unde-s lăițile de altădată?” nu e una despre mobilier, ci despre legături. Ele nu au dispărut pentru că s-au stricat, ci pentru că nu mai avem timp să stăm. Am câștigat viteză, dar am pierdut opririle.

Poate că lăițile nu trebuie căutate în trecut, ci reinventate. Nu neapărat din lemn, nu neapărat la poartă, ci ca disponibilitate de a ne opri unii lângă alții, fără scop, fără grabă, fără ecrane. Atunci, poate, vor reapărea - sub o formă sau alta - lăițile de altădată.

Unde-s lăițile? Poate zac încă în noi, ca o amintire care nu cere nimic. Poate reapar ori de câte ori stăm lângă cineva fără motiv, ori de câte ori tăcem împreună fără teamă. Atunci, pentru o clipă, drumul încetinește, iar lumea își amintește cum era să stea.

Unde-s lăițile de altădată, cele lustruite de coate, de palme și de ani, bănci joase de lemn, învățate cu răbdarea? Stăteau cuminți la poartă ca niște bătrâni cuminți sub umbra viței sau a nucului și știau toate poveștile satului.