Satul Bidiu s-a pensionat

Prin anii 70, la Cooperativa lui Monicu, se adunau la sfat bătrânii satului. Veneau aici, printre alţii: Dăiosu, Mateiaş, Denco, Abadi, Vaniscu, Goga, Tolac, Gusti, Bojor şi alţii mai tineri, să pună ţara la cale. Şedeau pe marginea şanţului, fumau Bărăgan şi Mărăşeşti şi beau câte o cană de vin din podgoriile locale. Apoi, plecau spre casă cam tot aşa cum au venit. Acum, toţi cei pomeniţi mai sus s-au urcat pe deal, lângă ruinele bisericii din lemn şi-şi dorm somnul de veci. Tot în acei ani satul era animat de tinereţea celor mici.

În 1970, învăţau la şcoala din Bidiu 128 elevi, iar numărul dascălilor era de 7, dintre care doar unul era calificat. Când profesorul calificat s-a prezentat la post, în iarna anului 1968, elevii şi dascălii şi sătenii s-au adunat să-l vadă, fiindcă n-au avut prin zonă niciodată un profesor cu facultate. Satul, cu peste 130 de fumuri, era de o voioşie şi tinereţe mai rar întâlnite, atât ziua la muncile câmpului, cât şi seara, la Căminul Cultural, vechi şi dărăpănat. Soseau aici, după o zi de muncă, şi pregăteau programe artistice tineri precum: Veta, Ana, Cica, Chiva, Floarea, Marina, Cheţa, Anuca, Valentin, Ştefan, Petrică şi mulţi alţii. În jur de 40 tineri asigurau o atmosferă cu totul specială.
Am revenit în Bidiu în urmă cu ceva vreme.

Satul pare amorţit în istorie. Case vechi, multe pustii, şcoală fără tinereţea de altădată, oameni bătrâni care-şi aşteaptă doar pensia. Asfaltul a ajuns şi până aici, iar în sat câteva uliţe nu mai sunt înglodate în noroi. În rest, şcoala este doar o amintire frumoasă, sunt vreo şapte copii. Prin faţa ei, a şcolii, l-am văzut trecând nostalgic pe Ion al lui Ciotoroi, fostul om de serviciu de pe vremuri, cu a lui Ravecă, o femeie harnică şi bună de gură. Căminul Cultural, nu cel de altădată, a fost renovat, iar Cooperativa este la fostul primar, domnul Pop, care le aduce bidienilor de toate, şi mâncare, şi băutură şi îngrăşăminte chimice etc. Pe uliţă în sus, câtre Cheţiu, îţi fură privirea o stupină ca şi în revistele nemţeşti. Întreţinută şi condusă ştiinţific, stupina este al lui Maxim Sulici şi, intrând aici, parcă păşeşti în Eden.

E o revelaţie aici să trăieşti în universul albinelor, vieţuind alături de ele le cunoşti viaţa şi puterea lor de organizare. Dacă ar dispărea albinele, după o săptămână, ar dispărea şi omul. Nu o spun eu, îmi zice Maxim, ci Albert Einstein. Şi n-am niciun motiv să nu-l cred. În rest, După Deal nu mai iese fum de la nicio casă, ele sunt pustii, prin centru câţiva bătrâni îşi mai aduc aminte, pe o bancă din faţa unei case, de tinereţe.

Sâmbăta, câte un orăşean bidian nu uită că s-a născut aici şi mai vine să dea bineţe satului. Sat care, altădată bogat în vii, pomi fructiferi, animale, dar mai ales plin de viaţă prin puterea oamenilor, încet-încet a îmbătrânit şi, vrem nu vrem, s-a pensionat.