Amintiri din Bidiu, satul dintre dealuri

Urc cu maşina, de data asta nu pe Transcorvina, ci pe un drum de hotar, pietruit, până sus către Biserică. În zare se vede satul Enciu, cu Biserica impunătoare, cu dealuri dezgolite de vii în care doar câte o pasăre mai fură câte o boabă de strugure. De aici, din deal, admir şoseaua asfaltată ce şerpuieşte către Podul Ciorbii, pe la poalele unui deal pe care, spun arheologii bistriţeni, s-ar fi aflat, prin secolul X, o cetate medievală bine consolidată.

         Cobor şi mă plimb de unul singur pe uliţele satului aproape pustii. Urc pe o străduţă şi opresc în faţa unei case modernizate. Răsfoiesc carnetul despre Bidiul anului 1968. Dau timpul înapoi cu 55 de ani. Fătul Bisericii locale, Vasile Suciu, pe care mi-l amintesc, mi-a predat atunci mie cea mai frumoasă lecţie, lecţia omeniei. Avea în glas ceva ascuns, o voce blândă ce mă îndemna mereu, eu fiind profesor, să fiu bun, să-i respect pe elevi şi pe părinţi, să-i preţuiesc pe fiecare. Badea Vasile şi lelea Otilie, soţia, aveau un cult al rugăciunii şi al muncii. Dimineaţa aşeza pe masă o pânzătură pe care punea bucăţi de prescură, îşi ziceau rugăciunea, mâncau, de regulă, mămăligă şi plecau prin grădină, la câmp, la muncă. Când se întorcea de la câmp, deretica prin ocol, urmărea de la poartă să vină ciurda de la păşune (erau peste 200 capete bovine), hrănea păsările şi porcii (oile erau până la începutul iernii afară), intra apoi în casă, mulţumea lui Dumnezeu pentru încă o zi şi povestea din nou. Nu avea televizor (nu cred că era vreunul în sat), dar istoriile pe care le rostea te copleşeau. Acesta era fătul Bisericii de atunci.

         Mi-l amintesc pe poştaşul Dumitru Nechita şi, din nou, îmi răsfoiesc carnetul, un fel de jurnal pe care-l ţineam atunci. Era mereu vesel şi aducea bucurie în fiecare casă. El ţinea legătura satului cu lumea. Avea pentru fiecare o vorbă bună, chiar veştile mai puţin plăcute le aducea cu o compasiune înţelegătoare. Sute de ziare, scrisori şi colete au ajuns la timp la destinaţie. Poştaşul Dumitru avea un cal şi o căruţă să ajungă mai repede la oameni. Oprea aproape la fiecare casă. Cu veştile din geanta de poştaş, cu creionul de tintă şi indigo. Să semneze fiecare. Seara, după ce închidea poşta, ne invita în beciul de sub casă la un pahar de vin Nova sau altoi. În beci, butoaiele erau aşezate ca şi cătanele în front. Erau inscripţionate să nu se încurce. Servea după preferinţele musafirilor.

         Mă opresc pentru o clipă în faţa casei lui Năsălean Augustin, un mucalit şi un om de toată isprava. A fost un fel de Moromete al satului. S-a luptat prin cuvânt şi prin faptă pentru săteni, pentru nevoile ţăranilor din vremea colectivului. Ştia să fie de ajutor celor pe care-i slujea. Avea, de fiecare dată, alura de învingător.

         În centrul satului, lângă Cooperativă, stătea Vasiliuc. N-am ştiut niciodată cum îl cheamă. Oamenii îi spuneau Vasiliuc. Locuia într-o odaie săpată în pământ. O uşă, un geam şi o sobă în care nu-şi făcea niciodată foc, oricât de frig era afară. Se încălzea, poate, cu amintirea iubirii trecute. A trăit o poveste de dragoste ţărănească, poate demnă de un film, dar povestea lui s-a sfârşit tragic şi satul n-a aflat niciodată de ce s-a despărţit de Victoria, iar flăcăul de odinioară s-a retras devenind, parcă, un pustnic. În casa săpată în pământ, în loc de pat, avea două scânduri şi un strujac cu paie. Ziua umbla îmbrăcat cu un suman negru pe care nu-l lăsa niciodată din spate, de era frig ori cald. Nu supăra pe nimeni. Uneori îţi răspundea la salut, alteori te privea oarecum ciudat, fără să spună nimic. Stătea pe un pietroi în faţa casei şi privea dus. Într-o dimineaţă n-a mai ieşit afară. A rămas nemişcat pe patul de scândură pe care şi-l confecţionase singur. Vasiliuc murise şi cu el o întreagă poveste.

         I se spunea Denco şi locuia în preajma şcolii. Era o persoană cu totul specială. Un bătrân înalt, cu părul mereu netuns, drept şi impunător, şi privea de la poartă în susul uliţei să vină cineva să-l iscodească. Era un om citit, deşi avea doar patru clase elementare. Vorbea mereu în pilde. Făcea politică şi spunea cu voce tare ca să-l audă cineva: „Să ştiţi, mă, că eu am făcut partidul şi de aia stau în prezidiu la şedinţă”. Mă oprea mereu în drumul meu spre şcoală să-mi spună câte ceva. Şi vorbea într-una vrute şi nevrute. Pentru fiecare avea o vorbă: „Ce mai faci, măi, Zărosule, la care consăteanul din drum îi răspundea fălos, din sprânceană, după câteva minute. Apoi, fac bine. Mă duc până la Cooperativa lui Monicu să beau un Monopol că apoi o iau la coasă, după deal”.

         În partea de sus a satului, pe drumul ce duce către Cheţiu, în Suseni e linişte deplină. Altădată de aici numai la şcoală plecau vreo 15 elevi. Acum, casele sunt aproape pustii. Într-o gospodărie găzdăcească vieţuia Grenea. Aşa-i spunea satul. Un om drept ca şi un brad, frumos ca un Făt-Frumos şi harnic foc. Avea un cult al viţei-de-vie. La cules, toamna, aduna fiecare boabă fiindcă, spunea el, toate au viaţa lor. Sunt ca şi fiinţele vii, şi dau licoarea care ne ţine în viaţă. De fiecare dată te îmbina la o cantă cu vin. Spunea că vinul are în el ceva dumnezeiesc, este prefăcut în sângele Mântuitorului la Sfânta Liturghie. O cană cu vin este ca şi un medicament. Uneori, când avea mai mulţi musafiri aducea, din beciul răcoros vinul cu şuştarul ca să nu se plimbe de mai multe ori. Aşa era Grenea, bărbatul din Suseni, cât un munte, care ne servea cu atâta bucurie încât nu-l puteai refuza.

T. Săsărman