Jurnalul unei lucidități tăcute

 Despre volumul IX din „După ce trec, zilele devin abstracte” de Gavril Moldovan

 Recenzie de Dorel Cosma

Volumul IX al jurnalului semnat de Gavril Moldovan, intitulat După ce trec, zilele devin abstracte, confirmă maturitatea unui scriitor care nu se grăbește să epateze, dar nici nu tace când cuvântul are rost și greutate. Într-o epocă a tumultului mediatic și a scriiturii livrate în porții rapide, Moldovan rămâne un cronicar al firescului trăit în profunzime – un om care notează nu doar ce vede, ci mai ales ce simte.

Lectura acestui volum nu te poartă prin fapte mari și spectaculoase, ci prin realitatea cotidiană, domestică, adesea banală, dar privită cu o sinceritate atât de dezarmantă, încât banalul devine uman, iar umanul – memorabil. Fiecare însemnare e o fereastră deschisă spre interior, cu o lumină blândă, melancolică, dar clară.

Desigur, nu toate opiniile autorului vor coincide cu ale oricărui cititor. Există teme care iscă discuții, ridică întrebări sau generează interpretări divergente. Chiar autorul recunoaște acest lucru și își asumă poziția – își menține părerile cu decență și încearcă să le argumenteze cu exemple concrete, cu trăiri și cu observații directe. E un act de sinceritate, dar și de curaj, într-o epocă în care nu puțini aleg ambiguitatea confortabilă.

Este firesc ca temele istorice abordate sau anumite reflecții despre societate să nască interpretări multiple – așa cum și lumea literară de azi este, în mod natural, împărțită între curente, generații sau atitudini. Nu mi-am propus, în această recenzie, să mă situez într-o tabără sau alta, ci doar să apreciez efortul și meritul lui Gavril Moldovan în construcția unei opere care, în timp, se impune ca o contribuție solidă la literatura jurnalului românesc contemporan.

Jurnalul nu e doar o formă de rezistență în fața uitării, ci și o probă de luciditate. A fi sincer în fața propriului timp, a propriilor slăbiciuni, a ideilor care te locuiesc, cere o rigoare morală rară. Moldovan scrie fără mască, cu o voce reținută, dar autentică, fără să cadă în confesiuni siropoase sau în teoretizări inutile. Este o voce care nu urlă, dar se face auzită – poate tocmai pentru că alege să șoptească adevărul.

Volumul IX păstrează tonul sobru și meditația constantă asupra timpului, a credinței, a rostului lecturii și al tăcerii. Uneori, notele devin aproape poematice, alteori – se transformă în observații sociale ori în portrete subtile. Este, în fond, un jurnal în care scriitorul își trăiește viața de zi cu zi fără spectacol, dar cu o luciditate care îndeamnă la reflecție.

Un volum scris cu demnitate, cu sensibilitate și cu un echilibru rar – o operă care nu strigă, dar rămâne.