Gavril Moldovan: JURNAL, vol. X, „După ce trec, zilele devin abstracte” (2025)

     La începutul lui decembrie din anul trecut, la Editura bistrițeană  „George Coșbuc” apărea acest volum ultim, dintr-o serie de zece și  care marchează o sosire la un finiș pe care autorul și l-a dorit mult a-l atinge. Zece tomuri, zece ani de viață a unui intelectual din spațiul nordtransilvan, universul nostru.

               Ca unul ce le-am parcurs asiduu  pe toate celelalte și le-am recomandat cititorilor, eram curios ce mai poate aduce.

               Bistrițeanul a atins o temperatură înaltă a calității scrisului, păstrând toate caracteristicile unui jurnal bun: sinceritate, bogăție de informații social-politice, congruente cu ceea ce am trăit și noi în 2025, o confesiune pacifică, meditativă, mintoasă, presărată cu maxime și sentințe plin de sagacitate ale domniei sale sau altora,  spirit critic, dar și pagini polemice  virulente (în probleme de politică națională și cultură.

               Deși universul celor zece volume pare limitat sever la urbea bistrițeană, Pădurea Ghinzii și spațiile adiacente, această coerciție nu este devastatoare, cum ne-am aștepta.  Chiar când a plecat din țară, expațiile parcurse nu au decât consemnări nesemnificative, ca și cum planeta Pământ ar avea doar o singură țară (ceva în genul povestirilor lui Dino Buzzati). Adevăratul și marele Univers este al spiritului propriu

               Fără dubii, Gavril Moldovan se află  în zenitul scrisului său. În melancolica, pacifica sa confesiune, domnia sa nu vrea să ne epateze, să ni se impună însuși cu ceva și tocmai pentru această franchețe ne devine aproape și se ridică pe un soclu nevăzut. Narațiunea lui are ceva din constanța freamătului frunzelor.

               Nu avem narațiuni de mare amplitudine, dramatice. Reflecțiile tanatice aduc doar o tulburare ce nu întârzie a se disipa. Existența proprie auctorială și chiar a lumii este una de fluviu în inexorabilă trecere spre abstracțiune. Singurele „gheizere” meditative izbucnesc doar în probleme politice și de cultură. atunci când vede că valorile naționale sunt desconsiderate tocmai de cei care ar trebui să le apere și să le promoveze.

        Instituții fanion ca Academia, „România literară”, ICR, Televiziunile,  sunt vituperate pentru nepăsarea în neîndeplinirea îndatoririlor din fișa postului fiecăreia.

               Rigoarea, promptitudinea, căutarea adevărului, apărarea interesului național, ar trebui să fie probele unei educații corespunzătoare devenită pragmatism, pasiune și dragoste de neam. Autorul face deseori comparații cu alte națiuni și tipuri de acțiune, făcând o pertinentă ilustrațiune de acțiune pozitivă. Imperativul unei  resurecții din marasmul lungii noastre tradiții  a delăsării ni se transmite empatic.

        Scriitorul nu se leagănă în iluzii. Este aspru în primul rând cu sine, trasând apoi linii etice pentru alții.

               Un leitmotiv al celor zece volume de Jurnal se referă la lumea noastră culturală națională, dar și din preajmă, plină de lașități și complicități, de găști culturale în care „toți laudă pe toți”, de cultivare a admirației reciproce, în care valorile autentice  nu pot crește,  malaxând în același creuzet valoarea și nonvaloarea. Cultivarea platitudinii, incapacitatea de a ieși din corsetul sufocant al mediocritîții sunt ilustrate și prin ampla citare a unei luări de poziție a scriitorului și omului de cultură Zorin Diaconescu.

        Tot felul de „beniuci”, gen HG, N.M, fac pe cenzorii culturali, instituind cu de la sine putere ce poți scrie și ce nu. „E corect să folosești revistele Uniunii Scriitorilor în interes personal?”- se întreabă scriitorul într-o diatribă contra relelor apucături de la noi. Împotriva lor și citându-i nominal, Gavril Moldovan ridică spada cuvântului cu o cutezanță ce îi face cinste.

        Autorul celor zece volume este un spirit lucid; nu se pretinde infailibil și analizele sau atitudinile sale pot fi discutabile, dar dreptul de a te exprima liber, fără intimidări și amenințări represive trebuie apărat în cultură -este unul din crezurile cele mai ferme ale domniei sale.

               Considerații despre lume și Univers, despre  felul nostru de a fi ca națiune, ca și cele despre sine, mi s-au părut a avea o creștere calitativă energică după după mijlocul anului pe care l-am parcurs toți, 2025, un crescendo ce nu a încetat a se înălța până la ultima filă, unde își ia rămas bun de la cititori

        Într-o grabă presimțitoare de evenimente  intempestive, își exprimă încă o dată aversiunea față de agresiunea barbară a rușilor, izvor perpetuu de neliniștește:

        „Mi-e teamă să nu închei Jurnalul cu prezența rușilor la gurile Dunării. Am să închei Jurnalul aici, fără să includ luna decembrie, de teama unor evenomente nedorite, care să pună în bernă sărbătorile iernii.”

               Am selectat câteva  mostre din multele maxime, panseuri  pentru a face probațiunea stilului auctorial:

        „Măturatul străzii nu este mai prejos decât cântatul la pian. ”

        „Slavici se ruga de Directorul închisorii să-l mai lase să stea o noapte la închisoare, să termine de scris o carte începută.”

        „Dacă și piatra poate fi acră, la ce ne mai putem aștepta de la varză?”

        „Am asistat la un congres al frunzelor, care se plângeau că ramurile prea se țin cu nasul pe sus. M-am repezit apoi la tulpina unhi stejar să-i număr cercurile anilor.”

        „Cu marea lui dragoste de oameni, inclusiv pentru samarineni, Iisus a pietruit un drum plin de noroi, pe care să-l urmăm, dar noi nu avem încălțămintea potrivită pentru a-l  urma și străbate.”

        „Eram descendent al unui neam obosit de viață. Acolo, pe brazdă am învățat să iubesc adevărul.”

        ”Cu rușii la cap, niciodată lumea nu poate deveni sigură.”

        „Lupta de clasă este lupta celor cu clase puține, contra celor cu clase multe.”     

        „Stanca a spus un lucru foarte grav: „în societatea de azi, literatura a căzut pe locul doi.” Nenorocirea este însă că pe locul întîi nu se află nimic.”

        „Serviciile rusești incită pe românii diasporei contra presei franceze și engleze. Oare nu presa  acelor țări a scos pe memorandiștii transilvăneni  din închisorile habsburgice?”

        „Sintagma „barbarii de tirani” nu le place unora, dar n-avem ce face, dacă așa li s-a dus vestea.”

                                                     x

        Îmi permit a crede că cele zece volume de confesiuni Jurnalistice ale lui Gavril Moldovan se vor înscrie prin masivitate și calitate între cele mai bune care s-au scris în vremea noastră.

                                             Prof. Vasile Găurean