Moldovan Gavril: Jurnal VIII - „După ce trec, zilele devin abstracte”

     Discret, retras ca Marcel Proust sau Bacovia, scriitorul bistrițean este o ființă neliniștită, a cărui viețuire  este axată pe trei coordonate: scrisul, regăsirea sinelui în natură, lectura și meditația.

             Din 2016, fiecare an este acoperit de un volum, la ora actuală totalizând  opt tomuri, o realizare monumentală cel puțin ca masivitate. „Aș vrea să pot ajunge la zece volume”- se exprimă poetul și prozatorul bistrițean.

      Retrospectiv, constatăm o evoluție pozitivă în gândirea autorului. Dacă primele volume arătau irepresibila ostilitate față de lumea urbană (asfalt, semafoare, sensuri, oameni), dusă până la gânduri suicidare, am înregistrat tot mai mult o înseninare, o  detașare de încrâncenarea inițială, rămasă azi mult în urmă și pe care eu o pun în seama unor lecturi creștine, deși nu multe.

      Cu unii din cei pe care-i socotea ireductibil adversari s-a împăcat, iar cei mai mulți au plecat din lumea aceasta, astfel încât spre mijlocul actualului Jurnal, pentru anul 2023, dânsul afirmă:„Toți adversarii mei au murit, cu excepția lui NO..” Afirmația atât de frustă l-a amuzat și pe literatul Ion Buzași, care a comentat telefonic situația.

      Dacă e vorba despre autentică și justificată ostilitate a scriitorului, aceasta se îndreaptă de multe ori și ireconciliabil spre cei care nu folosesc corect Limba națională în publicații sau în mass-media. Limba neamului nostru  este un tezaur, un element identitar de mare preț. E învrăjbit cu agramații cu...„ă,ă,ă”,  ce nu pot lega două vorbe corect.  „Ar trebui - zice dânsul- o revoltă a bucureștenilor, o coloană imensă de participanți la un miting în fața televiziunii, cu pancarte pe care să scrie „Nu stricați limba română! ". Elita noastră nu răspunde unor provocări antinaționale cum e deteriorarea Limbii.” Nu mai puțin păguboasă este socotită peticirea Limbii române cu șuvoiul de anglicisme.

      Comentând cartea lui Alex Ștefănescu, „Timp retrăit”, Gavril Moldovan elogiază activitatea regretatului critic literar, care după 1989 „a inițiat un curent de apărare a valorilor cultural-naționale, contestate de românofobia și agresivitatea violentă a unora cum sunt Lucian Boia, Horia-Roman Patapievici, Norman Manea, Răzvan Voncu, Mircea Mihăieș”. Aceștia au neglijat ceea ce spunea Mircea Eliade: „E întotdeauna penibil să vorbești despre lucruri prea triste și umilitoare despre neamult tău.”

       Gavril Moldovan este un excelent narator și care, după exprimarea lui Aristotel, „nu se limitează la prezentarea exterioară a lucrurilor, ci încearcă a afla sensuri și semnificații interne” ale acestora.

       Privind cârdurile de ciori care  prind a înnegri cerul de prin ianuarie, notează: „Nu știm de ce croncănesc ciorile, încrucișându-se în zbor fără să se atingă, fără să se izbească una de alta, asemenea oamenilor în târg sau pe șosele/.../ ciorile și corbii, ca și oamenii, sunt făcuți anume pentru gâlceavă, pentru ciorovăială. Cuvântul „ciorovăială” provine de la cioară...”

       Dispariția marilor scriitori, a oamenilor mari ai neamului îl înnegurează („Mă întristează moartera scriitorului D R Popescu. El nu ocolea Bistrița în participările lui la diferite colocvii. Aici a aflat despre  comandantul Procopie Strat, un apropiat al Rebrenilor  care a refuzat să execute ordinul lui Antonescu  de retragere a armatei române din Nordul Ardealului și pe care DR Popescu l-a inclus între personajele sale”;  „Moartea lui Răzvan Theodorescu mă pune pe gânduri. Când mor asemenea oameni, știu că România e din ce în ce mai puțină..”(p.33)

       Jurnalul acestui an, ca și toate celelalte, consemnează stări și oameni la distanțe variabile, de 2-3 sau 4 zile și  se constituie ca o lectură extrem de agreabilă, cu ușoare excepții spre octombrie-noiembrie, când este evidentă un fel de „extenuare” a pelerinului prin zilele anului, o „uscăciune” a cernelii din călimără, condimentată  însă cu informații savuroase sau importante din publicațiile culturale din țară, din istoria noasytră sau a altor popoare.  Cugetarea scriitorului aleargă nestingherită înainte și înapoi prin timp, rememorând sau proiectând spre viitor situații și oameni.

       Atunci când ne reamintește de marea „epurare culturală” din anii 50, când zeci de mii de titluri de opere au fost puse la index, face referire la Lucian Blaga, scos de la catedră și redus la rolul de bibliotecar la Biblioteca Universitară clujeană și unde - umilință maximă- a fost nevoit să-și ducă la subsol propriile volume. 

       Pana necruțătoare a  lui Gavril Moldovan vitriolează  nomenclatura de partid a „deceniului întunecat”, cu alinieri de minoritari sosiți pe tancurile sovietice sau care s-au alăturat voluntar spre distrugerea culturii și elitelor naționale, obișnuindu-se cu privilegiile. Constatările sunt aspre, dar drepte și autorul are ca emblemă sinceritatea absolută, ceea ce este  pozitiv la modul suprem pentru orice jurnal ca specie. Nu tremură la gândul că va fi numit „antieuropean”, „antisemit”:  „toate minoritățile au dus-o bine la noi, numai românii nu.”

          Gavril Moldovan suferă pentru tot ce nu e bine în țara lui. Spre luna lui Florar, notează: „N-am auzit cucul cântând. E prea devreme. Toate înfloresc, numai România nu. Numai țara mea bate pasul pe loc, ba chiar dă înapoi.. De această  delăsare profită dușmanii ei, care o terfelesc. Nicio țară europeană nu are atâția dușmani în interiorul ei câți are România".

             Dintre poeții bistrițeni, autorul vede în Menuț Maximinian pe „cel mai bun reprezentatnt al generației noi de poeți,” exemplificând cu volumul „Ultimul înger”, primit de altfel elogios și de critica literară din țară. Părere corectă, la care am aderat și eu în una din recentele mele luări de poziție vizavi de această realizare lirică a lui Menuț Maximinian, ce depășește hotarele județului, ca o adiacență trainică la cultura națională.       Deși referirile la Literatura universală sunt rare, Gavril Moldovan nu ezită să conteste de pildă afirmația sentențioasă, dar găunoasă a lui Dostoievski: „Frumusețea va salva lumea”:  În ce fel ar fi posibil? fiindcă până acum...

       Cele mai dese reveniri se fac însă la spațiul vegetal silvestru al Pădurii Ghinzii, cu păsărele și arbori prietenoși, poiene și căsuțe la margini de pădure, cu locatari care adesea au plecat pentru totdeauna, stârnind melancolii, cu vișinul „Vishnu” prieten de care își reazemă adesea fruntea și de la care își ia energia, suferind la suferința pădurii rănită de drujbe și răutatea omenească.

       „Pădurea, pentru Labiș era a doua mamă. Pentru mine e mama întâi”-se confesează noul Hogaș bistrițean. „Cât de bine te poți simți într-o pădure, unde democrația lipsește cu desăvârșire...Democrația învrăjbește oamenii. Pentru a suporta democrația, trebuie să fii un om tare, echilibrat, cult. Ea e bună fiindcă nu avem altceva mai bun. E ca o femeie frumoasă cu dantura stricată. Trebuie dusă la dentist.”

 Gavril Moldovan nu e din cei  care vor să se prezinte pe sine într-o lumină favorabilă și care fac dintr-un Jurnal o încercare de a-și retușa imaginea. E aspru cu sine, caustic: „Sunt tot mai supărat pe mine însumi Parcă am fi doi oameni în același trup. Îmi fac reproșuri, mă admonestez, mă întristez. Aș fi putut fi alt om, dacă munceam mai mult, dacă citeam mai mult, dacă scriam mai mult, dacă nu pierdeam timpul cu inutilități, dacă dezlegam calul de la gard. Cred, Doamne, și mărturisesc că  nu știu.”/„Îmi continuu gândul vorbind singur. E atât de plăcut să vorbești singur, pentru că nu te contrazice nimeni. Nu orice om suportă să fie contrazis. Eu suport. Ce nu suport eu?”

       Trup și suflet, Gavril Moldovan e totdeauna de partea obijduiților istoriei: neamul nostru întâi, făcând haz de necaz pentru anumite situații politice: „La Consiliul Europei de la Bruxelles, Niehamer a fost așezat între Johannis și Boiko Borisov al Bulgariei, cărora le refuză intrarea în Spațiul Schengen. La rândul său, Zelenski n-a stat de vorbă cu Victor Orban, Netanyahu cu Niehammer etc. Asemenea unor oameni politici europeni, nici noi, așa-zișii scriitori bistrițeni nu vorbim unul cu altul: Gavrilă cu Nușfelean, Cotuțiu cu Podaru, Ion Pintea cu Mircea Măluț, Nicolae Băciuț cu Elena Cîmpan,, Alexandru Petria cu Sorin Gârjan, Cleopatra Lorințiu cu Mihai Tatuluici, Parva Săsărman cu Ioan Pintea...șamd.”(Și noi credeam că...liniște împărătească e între turnurile de fildeș ale scriitorilor!)

       Nu închide ochii la suferința altor neamuri. La cutremurul de anul trecut din Turcia se revoltă:  „Doamne, dacă iubești pe oameni, de ce le dai cutremur?”, la Israelul atacat barbar pe 7 octombrie de Hamas, la populația din Gaza, flămândă și bombardață, la mâna unosr conducători asasini care o folosesc. Crede fervent că înființarea unui stat palestinian ar fi soluția (dar cum să ajuți la înființarea unui stat al cărui scop  unic este să te nimicească?-n.n.)

       Gavril Moldovan știe să fie picant, întreținând curiozitatea cititorului prin rememorarea unor întâmplări din trecut (cazul lui Crăciun Pompei, trimis la Beclean la combine, dar surprins la pescuit de bossul de partid Marina și apoi trecut pe linie moartă pentru o așa „crimă”agricolă și piscicolă. Idem cazul colegului de redacție Andrașoni, prigonit până la moarte de redactori-șefi obtuzi.  „Ține-te de linia partidului, nu te lua după Gavril Moldovan care toată ziua citește reviste literare”.

       Autorul bistrițean posedă o vastă cultură, literară cu deosebire, dar și politică. Permanent posedă o listă de lecturi viitoare, de procurări de reviste literare și cărți.  Îndată ce distinsul profesor univ. Ștefan Borbely a comentat în „Contemporanul” recordurile poetice coercitive ale lui Gheorgehe Mizgan, Moldovan a receptat bucuros aprecierile distinsului profesor universitar clujean, reproducându-le: „Gheorghe Mizgan este un talentat poet bistrițean, care ocupă spații literare și în ogorul altor limbi europene (franceză, albaneză).” „Ca toți oamenii inteligenți, Gheorghe Mizgan este modest de felul lui și nu se bagă în față ca alți participanți pe domeniul muzelor cu alutorul prietenilor literari sau în scopuri meschine” zice autorul Jurnalului, Este reprodusă  elogioasa exprimare finală a distinsului profesor univ. Ștefan Borbely:   „Mi s-a relevat un întreg univers poetic aflat la jumătatea distanței dintre bravură tehnică și substanțialitate...”

      Prin contrast oarecum, puse la coșul „garbage”(de gunoi) sunt elogiile de tip ploconire cosmopolită în fața unor „valori” care nu sunt valori din literatura europeană. Se exemplifică cu Mircea Mihăieș, care comentează de zor și encomiastic pe James Joyce, numărând entuziasmat aventurile lui Molly Bloom cu cei vreo 25 de amanți. Bistrițeanul notează: „Cât de mult a ridicat Dante femeia, prin Beatrice Portinari și cât de jos a coborât-o James Joyce prin Molly Bloom!”    (Și cartea lui Daniel Defoe „Aventurile lui Moll Flanders” se înscrie într-un acelașitrend  literar ce cobora femeia de pe piedestalul pe care a lăsat-o Dumnezeu n.n.)

       Gavril Moldovan posedă o gândire sănătoasă, bazată pe o solidă argumentație, pe o înțelegere bună a fenomenelor social-politice. Ne întristează și pe noi consemnând indiferența factorilor politici față de cei care subminează consecvent nteresele naționale. Adesea propune soluții fezabile, cum ar fi pentru Ziua Națională:   „Aș vedea o defilare de Ziua Națională mai altfel decât s-a  făcut până acum. Nu că a  fost rău ce s-a făcut, nu, ci doar pentru a mai schimba datele problemei.  Convoiul să înceapă cu manifestanți purtând însemne ale epocilor trecute, de la origini până la contemporneitate, de la uniforme soldățești până la armament. Alaiul alegoric să includă  participanți cu portrete ale celor mai reprezentativi eroi ai neamului, scene din lupta pentru libertate și neatârnare, panouri care să ilustreze momente de cumpănă prin care a trecut acest popor batjocorit de cei mai răi vecini ai săi: ruși, evrei, unguri, austrieci, turci. La mijlocul convoiului aș amplasa „Coloana fără sfârșit” a lui Brâncuși. Aș cere concursul unor talente în materie de hapenning, pe care sigur le avem. Aceasta ar atrage mult mai multă lume.”

       Ceea ce socotesc eu ca negativ este relația autorului cu Dumnezeu, fapt repetat și altădată. Dacă domnia sa este preocupat atât de mult de cei care ne subminează ființa națională, ne mirăm cum de nu înțelege că credința, legea străbună, au ținut neamul nostru în picioare și că toți cei care atacă credința în Dumnezeu a acestui neam sunt dușmani ai lui de azi „volens-nolens”.  A-i lua zeii unui popor, a face acest efort, înseamnă a-l submina, a lucra la prăbușirea lui. HRISTOS este emblema nu numai a civilizației românești, ci și a civilizației europene și nord-atlantice.  E vorba de o incapacitate naivă și nativă de a înțelege că Dumnezeu a creat această lume și Univers ca o școală în care domnește binele și răul,  în care avem LIBERTATEA de a alege și în funcție de alegerile noastre vom accede într-o Împărăție fără seamăn, ca fii ai Celui Preaînalt.

      Gavril Moldovan așteaptă ca Dumnezeu să ne încalce libertatea,  să intervină în Gaza, în Ucraina, peste tot și să pună lucrurile la punct. „Dumnezeu nu-l iubește pe om”- „nu are milă” zice dânsul. Dar relele din lume sunt opera noastră, a unora dintre semeni. La finele istoriei, HRISTOS va domni între ai Săi, față către față. Acum suntem ca niște partizani în spatele frontului, în primejdii, necazuri, lacrimi și suferințe, dar ni s-a promis că va  trece această lume tulburată și amintirrea ei „nu se va mai urca în minte” atunci când se va arăta Împăratul și Dumnezeul nostru, zice profetul Isaia. De această problemă voi încerca să mă ocup cu alt prilej, fiind mai complexă, dar sunt sigur că receptarea celor opt volume de Jurnal, cu dese răbufniri titaniste,  va fi grevată de această incongruență cu fundamentele noastre de popor creștin.

       Oricum, cele opt volume pe care le recomandăm călduros spre lecturare, deși au constelații de străluciri literare, pretind un cititor capabil să le parcurgă, un gânditor asupra lumii  și  oamenilor, cu care să converseze.