Un Jurnal monumental. Gavril Moldovan - „DUPĂ CE TREC, ZILELE DEVIN ABSTRACTE” (vol IX, Ed. „George Coșbuc, Bistrița)

   Prin bunăvoința scriitorului concitadin, am primit și cel din urmă volum al domniei sale, dinr-un ciclu impresionant, nouă tomuri, adevărat „munte” jurnalistic. Jurnalele merită să fie în atenția noastră, fiindcă includ o cantitate mare de informații, pe care altfel le-am afla cu mai multe eforturi. Vă încredințez că, pe ansamblu, cele nouă volume ale scriitorului bistrițean, indiferent de păreri și controverse posibile  (în funcție de nivelul nostru cultural), sunt o frescă impresionantă a ultimului deceniu în care ne-am aflat atât noi, cât și autorul.

         De obicei, scriitorii care au profesat- în redacția unui ziar (oricărui ziar!) știu să scrie. „A ști să scrii”, înseamnă a fi capabil să distilezi sentimentele și trăirile proprii în cuvinte. Dacă ai atari sensibilități; dacă ai cuvinte...

          Pe sine însuși, Gavril Moldovan se consideră cu parcimonie, „condeier”.

          „Sunt un condei spontan. Gândesc în tropi. Asta mi-a spus-o Sorin Lavric. Sunt un condeier și nimic mai mult. Maica Tereza a spus: „Sunt un creion în mâna lui Dumnezeu.” Poate așa sunt și eu. Observați că evit cuvântul scriitor. Întotdeauna m-am gândit și eram convins că a fi scriitor e lucru mare. Mulți din cei ce se numesc azi scriitori sunt condeieri.”

          Dacă cele mai multe specii confesive  sunt doar: „Jurnal” și autor, Gavril Moldovan le-a dat celor nouă tomuri un titlu inspirat, reflexiv: „DUPĂ CE TREC, ZILELE DEVIN ABSTRACTE”.

          Este o formulare meditativă, cu o inerentă melancolie, o reflexie târzie și alambicată a ceea ce spunea sentențios latinul Vergiliu în „Eneida”, acel „fugit irreparabile tempus”), pe care o va relua Mihai Eminescu în „Cu mâine zilele-ți adaugi”, poetul român constatând că în față ne rămâne mereu un etern prezent, oricât adăugăm sau scădem zilele vieții:

          „Și ai cu toate astea-n față,/ De-a pururi ziua cea de azi.”

          Cred că și domniile voastre, cititorii, ați avut senzația că timpul trecut se învăluie adesea în cețuri, încât ceea ce am perceput cândva drept „comori de-averi și frumuseți”, devin „trecutele nimicuri”, cum le numește același Mihai Eminescu („Din valurile vremii”). La rândul său, Tudor Arghezi întreba cu înfiorare: „Știți voi ce vorbă este vorba Ieri?”

                   Și totuși, Horia Gârbea, cunoscut critic literar, își începe un articol pătimaș despre Jurnalul lui Gavril Moldovan zicând: „dincolo de absurdul titlului...”. Care absurd, onorate HG? Și dacă spui  despre francezi că sunt „brânzari” iar de italieni „macaronari” ești xenofob? Socotindu-se vreun „ayatolah” al criticii literare, noul „Mihai Beniuc”amenința cu măsuri punitive, deși astfel de vremuri au apus.

          Mă rog, când vrei, închizi ochii și dai cu toporul pe întuneric. Ținând însă cont că profesia de bază a domnului Horia Gârbea este de inginer pentru îmbunătățiri funciare, nu de critic literar, poate fi scuzat.

                   Nu înseamnă că franchețea unor păreri consună și cu adevărul -fie în viață, fie în artă. Autorul, Gavril Moldovan, scrie, dar nu își arogă statutul de ultimă Curte de Apel, ci exprimă păreri și atitudini absolut personale în feluritele compartimente accesate: politic, cultural, social, psihologic, didactic etc., astfel că dezlegarea câinilor din lanțuri împotriva domniei sale nu poate fi nici deontologică, nici critică literară viabilă.

          „Eu întăresc democrația prin libera circulație a gurii mele rele, a scrisului meu- se exprimă Gavril Moldovan. Am dreptul să fiu rău de gură și să nu tac. Am tăcut destul. Nu tac! nu tac! nu tac! nu tac!!!!”(p.95) adăugând altundeva: „În Franța, (văzută ca un etalon al libertății-n.n.) este interzis să fie ceva interzis.” și „în firea omului există microbul răzbunării”(p30)

          Devii xenofob dacă aperi valorile neamului tău? Dacă arăți că noi am fost mereu supuși unor imperii și străini sau invadați de străini?

          Comunismul a fost instaurat în România cu largul concurs al minoritarilor: „Ana Pauker, Silviu Brucan, Leonte Răutu, Zigu Ornea, M. Roller, iar Mihail Sebastian scotea o broșurică:”Armata Roșie vine”.

          „Răscoala țăranilor din 1907 a izbucnit în Moldova? Nu acolo a fost o invazie mare de străini, chemați în țară nu de popor, ci de niște bogătani care nu-l reprezentau?”(p.31)

          Autorul bistrițean are ceva din tenacitatea lui Salman Rushdie, Radu Gyr sau Nicos Kazantzakis.     (Pe acesta din urmă, șeful închisorii îl chema în fiecare săptămână spre a-l convinge să renunțe la convingerile politice și după șapte ani, Nicos dădea același răspuns: „Domnule comndant, să mă mai gândesc”.)

                   Fiecare din cele nouă volume apărute corespunde unui an, începând cu 2016 și „este o cronică a ultimilor nouă ani din viața unui intelectual din provincie/.../este de fapt viața românului de azi, supus unei înstrăinări programate de către un sistem politic care îi reprezintă pea puțin interesele” -constată Prof. Univ. Dr. Mircea I. Popa, într-o vastă și elogioasă prefață, cu titlul „Singurăttea confesiunii”.

           „Este vorba -continuă distinsul istoric și critic literar- de  acești 30 de ani de așa zisă democrație, în care cei care conduc țara se dezinteresează  total de marile probleme ale Transilvaniei. Se vede acest lucru  din dureroasa  situație a pădurilor țării, tăiate fără milă de clanuri mafiote” -exemplifică aceeași distinsă personalitate; „problema pământului  care se cumpără masiv de străini, lăsându-ne încet fără țară...se mai vede în modul defectuos și antipatriotic în care s-au votat în Parlamentul României legile retrocedării. Și se mai vede din politica arogantă de înjosire a demnității naționale”,..„politica de segregare și separație o putem vedea la toate nivelele și la toate organizațiile care nu mai au nimic românesc, decât banii primiți cu ghiotura...statui de foști criminali de război, castele refăcute și retrocedate, astfel încât geografia țării pe care o iubeam cu ardoare să ni se pară străină.”

                   Sub falsele stindarde ale europenizării, există și în cultură un cosnsistent segment intelectual care  sare cu infatuare împotriva a tot ce este patriotic și  național, denigrând valorile proprii. Acest lucru este mereu revelat în Jurnalul scriitorului bistrițean, cu exemple concrete, atitudinile sale fiind majoritar concordante cu adevărul și dreptatea, indiferent de posibilele consecințe pe care le anticipează.

                   Dacă s-ar renunța la interpretarea corectă a evenimentelor și la ceea ce se întâmplă adesea sub ochii noștri,  ce rost ar mai avea un Jurnal? Să ofere o imagine edulcorată asupra sinelui și ambientalului unei vremi?

          Liviu Rebreanu a lăsat testamentar ca „Jurnalul” său să fie publicat abia după patruzeci de ani de la moartea sa, tocmai fiindcă intuia reacțiile  virulemte ale celor vizați de atitudinile sale. (Păcat că soția scriitorului,Stefania Rădulescu, alintată Fanny și fiica ei, Poia, au „greblat” serios acel Jurnal rebrenian.)

          Dacă tot ne aflăm în registrul literaturii, Gavril Moldovan face  o prețioasă observație atunci când afirmă că „excesul de laude dăunează autorilor de creații literare de la noi, îi demobilizează”, ca și laudele reciproce de tip „cooperativă” culturală, adesea ajungându-se la un „cult”, o zeificare a unor critici literari.

          Tendința se manifestă nu doar în politica statelor, ci și în cultură și alte multe domenii. Desigur, nu cultul unui critic precum NM a deranjat, ci acțiunile subsecvente: îndepărtarea unor talente autentice, concurențiale, stimularea adulatorilor, oricât de netalentați pot fi etc.

          Să nu uităm că numai adevărul are puterea de a vindeca  și în cultură și în relațiile sociale și personale. „Cea mai mare dovadă de prietenie la adresa cuiva -spunea Mihai Eminescu- este de a-i spune adevărul”.

          Gavril Moldovan nu s-a sfiit niciodată, în toate jurnalele, să dea exemple concrete de „societăți de cultivare a admirației reciproce”-cum le spun eu- ceea ce a trezit supărări și vindicațiuni literare.

          Capacitatea de a ne menține atenți și de a lectura cu plăcere o carte până la ultima pagină este un dar pe care nu mulți condeieri îl au. Începând cu al doilea volum, scriitorul Gavril Moldovan a atins o temperatură înaltă a scrisului, încât ne menține  atenția alertă, indiferent dacă e vorba de  o descriere a  naturii sau în selectarea unor informații culturale.

          „Pădurea, capitala mondială a frunzelor, epicentrul rătăcirilor mele, corola viselor melopeice.”(p.102) Pădurea este un fel de zeitate și „medicamnet de calmare.”/; „Am fost primit azi în pădure de  un roi de țânțari și muște, gata să mă felicite pentru legătura mea cu spațiul verde.

           Eu de atâta vreme sunt amicul ierbii, care la oraș se numește gazon, al fructelor de pădure, al ciupercilor și buruienilor”(p.103)

          Comentând muzica lui Beethoven, domnia sa citează zicerea lui Victor Hugo: „Acest surd auzea infinitul”, de la care coboară la  o situație anecdotică  de familie:

          „Tata era duhănaș vestit. Mai punea un gătej pe foc, mai aprindea o țigară. Din complezență, îl servea și pe Badea Maftei. Acesta se codea, se sclifosea, dar până la urmă  lua și  fuma cu parimă. Niciodată nu-și cumpăra țigări, de zgârcit ce era. Era surd de amândouă urechile și când îl servea, bazându-se pe surzenia lui, tata îi zicea: „Bată-te Dmnezeu să te bată, surdule, că toate-mi duhănești țigările și mâine mă duc la moară și n-am ce duhăni.”.

          Era tot așa de surd ca prozatorul AP din Beclean despre care Cornel Cotuțiu spunea: „P ăsta, pe lângă că nu aude, mai e și surd pe deasupra”(p.27)

          Proza vieții zilnice este asezonată de către Gavril Moldovan  ici-colo, cu asemenea momente umoristice.

                   (Află de ex. la TV, că soldații ucraineni au capturat un tanc rusesc  căruia i s-au terminat bateriile și își aduce aminte de o șotie pusă la cale de colegii lui de la tancuri, când au ascuns un tanc în boscheți și a apărut lipsă. Nu un pistol sau un kalașnikov, ci să ai un tanc lipsă, nu e  de ici-colo.)

                   Cât privește umorul,, odată, sagace, l-a întrebat pe Florin Piersic, după  reprezentația cu „Oameni și șoareci”: „care set deosebirea dintre umor și tristețe?”           Marele actor s-a mirat: „Bună întrebare! Cred că nu  e nicio deosebire. Cred că aceste două stări sunt la graniță. Orice vorbă de duh, orice vorbă veselă,  are o nuanță de tristețe .”(p.81)

                   În acest al IX-lea volum, referirile la viața culturală locală sunt mai rare ca odinioară. Menționează totuși cu căldură participarea lui Mircea Măluț la o emisiune culturală la TV Cluj, moderată de Ovidiu Pecican,  romanele dnei. Melania Cuc,  realizărilw poetice și discreția lui Gh. Mizgan, hărnicia lui Cornel Udrea , care vrea să lase „Merele de aur” bistrițene  altora, mai tineri, despre Virgil Rațiu...

          Mare consumator de presă  print, se întristează de adevărurile crude expuse de NP într-un editorial din „Viața Românească” în care acela parafraza cântarea lui Tudor Gheorghe: „Acolo este țara mea/ Și neamul meu cel românesc”, scriind: „Da, acolo unde neregulile sunt mai mari, și mai multe, acolo suntem și noi, acolo este țara noastră. Îmi este greu să recunosc, dar așa este.”(p.48)

           Cantonarea majoră se face pe articole din presa literară sau pe evenimentele social-politice de la noi sau de pe scena internațională: schimbarea guvernelor, anularea alegerilor în decembrie anul precedent, distrugerile catastrofale din Gaza, al treilea an de război în Ucraina, relațiile intereuropene, alegerea impredictibilului  Trump ca președinte al SUA ș.a.

                   Dacă la aceste ultime două subiecte este în consonanță cu realitățile social-politice, în acest al IX-lea volum, „infailibilitatea” aprecierilor distinsului scriitor pare a fi scăzut, deși nu dramatic.  Despre CG, dânsul zice:„Părerea mea este că el nu a fost  și nu este „omul rușilor”, ci al diasporei.”  Fiindcă l-a votat masiv? Oare trebuie să se aducă adeverință despre unii de la noi, că sunt  ai altora și nu ai țării? Nu o fi suficient dacă susține idei ale dușmanilor? Când cineva se opune UE-ului și NATO, cere desolidarizarea de Ucraina, voind s-o luăm spre primitivismul rusesc, știm pentru ce entitate croncănește sau al cui  „idiot util ”este.

          Autorul Jurnalului era șocat de Hotărârea anulării alegerilor din decembrie, dar ar fi fost rău  dacă o Curte Constituțională germană ar fi oprit ascensiunea lui Hitler? Cu părere de rău, n-am mai fi avut al doilea război Mondial și tot cortegiul mondial de suferințe.

          Zicala „proști, dar mulți” nu dă rezultatul „deștepți”. Poate greși nu doar un individ, ci o adunare, un Congres, un partid și chiar un întreg popor (97% din germani  aprobau politicile lui Hitler; 87% din ruși apreciau în 2023 politicile lui Putin).

          Nici privitor la conflictul Israel-Hamas nu intuiește condeierul nostru că atunci când dușmanii tăi vor să te distrugă (deși ție ți-a fost milă de ei, ajutându-i economic, financiar, dându-le 120.000 de locuri de  muncă), nu ai multe alternative. Mă rog, sunt părerile dânsului și le respectăm. E dureros, sfâlietor de dureros că populația suferă din pricina „capilor” islamiști care ascultă de Iran, nu de poporul lor. Ori...Iranul are scris în Constituțiee ca scop: „distrugerea Israelului”). Crimele sunt crime , dar fondul problemei e altul.

          Dacă domnia sa ar fi fost un om credincios, ar fi rămas uimit cum o țărișoară atât de mică precum Israelul (teritoriu și populație) a reușit să pună la pământ pe mulții și puternicii săi dușmani: Hezbolah, Hamas, houti yemniți și Iranul însuși. Ar fi înțeles că aici e mâna lui Dumnezeu.

            A vedea cum divinitatea lucrează în viața noastră și în viața lumii  e un dar însemnat, mai ales pentru un scriitor care se adresează unor mase de cititori.

          Deși simt primejdia că mă întind prea mult, mi-e greu să nu evidențiez măcar câteva pagini splendide, în speță când prezintă, cu gingășia lui Grigore Vieru, chipul părinților:

          „Intru pe ușă și mama e la războiul de țesut. E așa de atentă, că aproape nu mă vede. Mâinile îi alunecă pe firele  udate cu mânjală (o emulsie din apă, tărâțe și dovleac, ce inăsprește firele).. Mama e un fel de ateniană îmbrăcată în alb și negru, culori blcanice care semnalau  tristețea și dezacordul cu lumea...Din Itaca spre Cociu-Coasta Roșie e o distanță de două-trei milenii, parcursă de Penelopa cu ușurință. Mama e o Penelopă ce visează noaptea ce țese ziua. Ea nu strică noaptea ce țese ziua...Din pânza țesută de mama s-au făcut acele vigane pe care le îmbrăcam și eu și frații mei, cămășoaie lungi până la tălpile picioarelor, pe care le purtam noi, copiii de țărani în copilăria noastră primitivă. Eram un fel de copii greci, care așteptau sfârșitul războiului Troiei, reîntoarcerea acasă a părinților sau a barbarilor. De unde o mai veni cuvântul ăsta „vigană”? Probabil din „Mahabharata...”(p.102); (domeniul indic studial al scriitorului Victor Știr.)

                   Prezentându-se pe sine necruțător, își face legitime și  aprecierrile corozive pentru alții.

          Ajuns la ani târzii, precum mulți dintre noi, distinsul autor bistrițean e conștient că cea mai mare și grea bătălie stă chiar în fața noastră:

          „În odaia mea, toate sunt pe ducă, inclusiv proprietarul lor. Scaunul pe care stau scârțâie, biroul e într-o rână, șchiop de un picior, iar calculatorul e de modă veche, ca și mine. Nu răspunde decât foarte târziu la comenzi și l-am înjurat destul...E canibal; mănâncă texte...Toate au aura sfârșitului de carieră în odaia mea. Nici pixurile nu scriu bine; le seacă pasta, deși scrie pe ele „Made in Germany”. Credeam că nemții fac numai lucruri bune. Nu mai vorbesc de televizorul meu, care vede altfel decât restul televizoarelor.

…      Într-o zi, m-a sunat la telefon o cucuvea și mi-a urat toate cele bune. Era o aluzie. În trecut, am dus-o mai bine, zic unii, dar eu am dus-o prost încă din Evul Mediu și până în prezent. Dacă Gelu Glad și Menumorut n-au pus lacăt  pe Ardeal, cum aș putea fi vesel?”(p.92)

          E ușor de observat că spunând: „eu am dus-o prost încă din Evul Mediu,” autorul se identifică cu neamul lui năpăstuit. Pentru Gavril Moldovan orice suferință a țării sale este a lui proprie, ca și orice bucurie.

          (Starea aceasta o redă și poetul contemporan cu noi, Vasile Popovici, o altă inimă ce bate pentru neamul lui:

          „Lasă-mi, Doamne, mâna

          să-mi fac Cruce,

          când s-o coborî în mine dracul,

          pe pustie să-l alung,

          Lasă-mi Doamnși piciorul neolog

s        să pot pleca la bătălie,

c        când și dacă pragul țării

          mi-o călca dușmanul nechemat și învrăjbit.”

                   (V.P. „Lasă-mi ,Doamne, darurile”)

 

          Cât despre „cea cu coasa”, Marin Preda spunea că „Omul abia atunci este cu adevărat matur, când își dă seama că este muritor.” Această stare o trăim fiecare, mai devreme sau mai târziu, indiferent că suntem oameni de rand sau filosofi. În perspectiva morții, ne simțim dezarmați și însingurați:

         

   „Îmi pare atât de rău că trebuie să mor -se confesează autorul Jurnalului- Mă tot gândesc la acel tip care a spus că el știe că va muri cândva, dar crede că  se va face o excepție cu el. Am ieșit puțin pe stradă și era un soare puternic, încât mi s-a făcut un pic rău. Nu rău de tot. dar oricum, nu eram în apele mele. Am revenit repede acasă, temându-mă să nu mi se întâmple ceva și mai rău, să cad undeva pe stradă. (Cum I s-a întâmplat lui Caragiale la Berlin-n.n.)

          Spuneam cândva despre Jurnalul lui Arșavir  Acterian că e plin de lamentații mortuare, dar uite că am ajuns și eu în această fază.

          Să nu mă plâng, să nu bănuiască nimic soția și copiii. Să mor cu demnitate. Dacă va fi să mor, să mor măcar acasă.”  p.48)

                 Nu. „Nu de tot vom muri” -ca să parafrazez un pic pe Al Pușkin, domnule Gavril Moldovan. Așa cum stăm acum de vorbă, conștienți, așa vom fi și în trecerea din lume, doar că ne vom despărți de haina aceasta corporală greoaie și o vom lăsa în morminte; haină pe care o vom îmbrăca iarăși, nouă și strălucitoare, la venirea glorioasă a lui Hristos la finele istoriei.

          Medicamentul care rezolvă definitiv problema morții se numește HRISTOS și se află în toate Bisericile, distribuindu-se gratuit celor care îl cer. Este și numele civilizației europene și nord-atlantice.

          E drept, zice tot Vasile Popovici, „Nu-i chiar atât de simplu/ să crezi în ce nu vezi./în ce nu poți pipăi,/ să guști, să miroși,/și în ce nu auzi.” („La judecata din urmă”)

          Mă uitam mai ieri la  o viță de vie din curtea mea, cum s-a întins vitejește spre rezervorul de apă și apoi s-a înălțat vertical, neștiind unde s-o apuce: spre arinul verde din stânga sau la dreapta, unde e acoperișul fierbinte ziua.. Cum își dă seama fără ochi, fără a pipăi?

                                                    x

          Deși mai rar, în Jurnalul al IX-lea(pe 2025) al lui Gavril Moldovan nu lipsesc câteva derapaje penibile,  la adresa divinității.

           (Este Dumnezeu precum noi doi,  fiindcă nu pedepsește pe dată, la comanda lui Gavril Moldovan pe Netanyahu și Israelul, care luptă cu Hamasulpentru supraviețuirea sa? „Așa e Dumnezeu, întârziat mintal” (pag.239). Speră autorul că îi vor asigura asemenea enunțuri o fărâmă de goală faimă? Merită să-ți pierzi sufletul pentru cioara   vreunei celebrități îndoielnice?

          Nu, dragul meu amic. Pulberea uitării va acoperi atâta strădanie a ta, care putea fi incredibil de frumoasă. Vei constata câte inimi ai întristat, poate câte inimi  ai smintit. Domnia-ta însuți amintești de cele scrise etic de Miron Costin: „Eu voi da samă de  ale mele toate câte scriu.” Și noi...și noi...

         

          S-au surpat palate, cetăți vestite, s-au stins neamuri și împărății. Numai Bisericile -Domuri imense, Catedrale gigantice sau Bisericuțe maramureșene înfruntă calme veacurile. rămân în picioare și înfruntă secolele și mileniile. Numai ceea ce este spre slava lui Dumnezeu dăinuiește în lume.

         

          Este insuportabil de greu să te întâlnești cu un om simplu pe care l-ai jignit pe nedrept și el te privește în ochi; dar ce surpriză uriașă vom trăi aflându-ne într-un alt Univers, de orbitoare slavă și frumusețe, față în față cu Dumnezeu, care își va întoarce fața de la noi!...

          Noi doi, stimate domnule Gavril Moldovan, nu suntem în ceasul al doisprezecilea, ci în ultimele minute ale acestui ultim ceas. Miraculos este că încă  reîntoarcerea la ceea ce au fost părinții noștri este posibilă. Unul din cei doi tâlhari de pe cruce cu HRISTOS a reușit fenomenala performanță. Și desfrânatele și vameșii, zeloții. Noi de ce nu?

          „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară”-a promis Domnul IISUS. Vă va primi chiar dacă sunteți un-pic-bine antisemit, islamist, pătimaș cu cei ce v-au supărat sau întristat, rebel.  V-ați iubit însă țara ca pe o fată, v=a plăcut dreptatea, onestitatea...

          Singur bogat cu adevărat în Univers, Dumnezeu v-ar putea dărui o planetă cu păduri și codri  pe care îi iubiți atât de mult, spre administrare împreună cu Calistrat Hogaș, Topârceanu, frații Teodoreanu, poate Sadoveanu sau Eminescu...

                                                                            

          Iată, ați ajuns să acoperiți cu file de Jurmal nouă ani din viața dv., la fel ca Mihail Sebastian (tot pentru nouă ani: 1935-1944). Să dea Dumneu să puteți finaliza proiectul dv. cu cel de al zecelea tom, așa cum v-ați exprimat. Este multă muncă, multă transpirație intelectuală, cu multe pagini frumoase, emoționante, care consună adesea cu bătăile inimilor noastre, ale cititorilor.

                                                Prof. Vasile Găurean