Cornel Cotuțiu: Imbold crispat

Când adusese ceaiul, i-am spus: „Ce-o fi asta la mine?! În fața unui păr blond devin trist.”

Eram întinși amândoi pe divan și citeam poezii. Între timp pusese încă două mere la copt. Citeam din Neruda. S-a răsturnat pe burtă, ținându-și fața în pernă și cu umărul ei rezemat pe umărul meu. Când, după puțin timp, a încercat să revină în poziția inițială, am oprit-o.

- Te rog, mai rămâi așa, până citesc măcar o poezie.

Dar, am citit mult de tot și ea a continuat să rămână mai departe cu umărul ei pe umărul meu. Apoi respirația i-a devenit greoaie și mi-am dat seama că a adormit. Am citit, în continuare, cu aceeași voce monotonă, adormitoare, restul sonetelor și când m-am încredințat că a adormit de-a binelea mi-au trebuit vreo zece minute până să-mi scot umărul de sub umărul ei și să mă pot ridica din pat, fără să o tulbur. Intenționam să iau merele de pe sobă, să i le pun pe o farfurie și să plec. M-am pieptănat, mi-am îmbrăcat haina și, proptit cu mâinile în masă, aplecat înainte spre ea, o privii cu un fel de vină sfioasă.

… Respira liniștit și fascinant; dar eram calm, continuând să plutesc în apa aceea de moleșeală voluptoasă și în satisfacția potolirii orgoliului și simțurilor. Micul radiou portativ continua să cânte în surdină, strivit sub coapsa fetei - se vedea doar o margine din el. Mi-am mutat privirile asupra feței. Nu aveam impresia că am a face cu o străină, dar așa cum era, fața ei era a unei necunoscute. Și mi s-a părut, dacă nu urâtă, atunci lipsită de orice trăsături deosebite, fără nici o urmă din acel farmec viu, de adineaori. În clipa aceea, a sărit ca arsă, țipând ușor. Redeveni frumoasă. N-a știut să-mi spună din ce cauză s-a trezit din somn atât de brusc.

… Stătea cu genunchii apropiați de piept, cu părul desfășurat galben pe umeri, în față, și terminându-se pe genunchi. Stăteam cu capul rezemat de perete, la câteva palme de ea, în așa fel încât lumina becului din perete să nu mă atingă decât trecând diafan prin părul ei, așa că părea cuprins de flăcări. Expresia feței căpătase destinderea necesară unei intimități degajate; liniile trăsăturilor parcă se dilataseră, amplificând farmecul unui anume sentiment destinat ostentativ.

... Citea dintr-un caiet în care notase reflecții de-ale lui Maupassant și Jacobsen, rezemată de perete. O vedeam din profil: de după șuvoiul de păr blond abia dacă se întrezărea un început de nas obraznic și puțin palid.

Am oprit-o din lectură:

- Dar e frig, Raluca. Uite, dacă vrei să mai rămân, atunci dă-mi voie să-ți pun haina mea pe umeri; dacă nu, atuncea înseamnă că plec.

- Bine.

• am executat, după care ea a început să râdă:

- Dar acest bine putea să însemne și da și nu. Sau: să rămâi sau să pleci.

Un prilej brusc să-i sărut mâna. Pe care am simțit-o crispată.