O viață de Camelii

“Iubesc când pasărea se-nalță pân’ la ceruri” este versul definitoriu cu care poeta Camelia Dincă-Ion își începe exortația în favoarea iubirii din noul său volum de poezie În goana pașilor, apărut anul acesta la Editura Charmides. Pentru poetă, iubirea e trăirea totală ce înalță ființa dincolo de nori, la înălțimi astrale: Mereu sunt în goana pașilor.../ Mereu în bătaia vântului.../  picură o lacrimă din cer/ Și-atunci știu că-ți este dor de mine./ Știu că mâna ta țipă după formele trupului meu/ Când sufletul își odihnește o clipă Neliniștea.

În prefața volumului, exegetul anonim relevă cu sensibilitate și adâncime ființa poetică a actriței iubitoare de poezie. Absolventă de litere și de actorie, Camelia Dincă-Ion vibrează la amplitudini înalte față de puterea cuvântului. Parcursul ei spre desăvârșire e marcat de marea întâlnire cu poezia. Poeta mărturisește: Rosteam poezii cu un patos și cu o credință de nedescris. La Facultatea de teatru era cunoscută pentru dragostea față de vers. Profesorul Constantin Codrescu i-a dat nota maximă la interpretarea unui poem deTudor Arghezi, iar Adela Mărculescu a fost impresionată de felul cum simțea și cum interpreta poezia eminesciană. La examenul de licență, a obținut nota maximă cu „Medeea” lui Euripide, poetul tragic grec. Cu certirtudine, ea posedă știința trăirii și rostirii versului, ce străbate parcă dincolo de tăcerea cuvintelor așternute pe hârtie. Atentă la curgerea versului, la muzicalitatea lui, poeta e dublată de actrița ce joacă pe o scenă uriașă a lumii. Citindu-i poemele, devii conștient că asculți  o muzică venind dintr-o cunoaștere profundă a rostirii. Parcă o vezi pe actriță recitând cu patos, de data aceasta propriile-i versuri, în fața unei săli captive.

O blândă nostalgie atinge sufletul tânguitor al poetei: Iubesc să mă îmbăt de fiecare anotimp/ Și parcă simt timida adiere a frunzelor de toamnă. Anotimpurile însuflețesc în pastelate culori trecerea femeii prin lume: Mă încearcă un amurg al toamnelor târzii,/ Când primăveri m-apasă pe tâmpla unui vis. Poeta mărturisește cu franchețe și cu un sentimentalism debordant: Nu știu cum, dar nu pot trăi fără tine.Poezii cu parfum desuet te transpun în vremuri vechi, în trăirea plină de romantisme. Iubiții sunt îmbrăcați în stele căzătoare.

Interesant cum frumusețea râvnită a poeziei e însoțită de frumusețea chipului actriței din ilustrațiile inserate, ipostaze ale recitalurilor sale de poezie pe diversele scene. Poeta iubirii nu se sfiește uneori de prea dulci mărturisiri: Dacă nu te-aș iubi,/ Nu te-aș mai privi/ Sau ai vedea în privirea mea,/ înghețate, toate păsările cerului. Puritatea iubirii se află în contrast cu trăirea naturalistă, cu glasul dezinhibat al iubirii zilelor noastre. Poeta își asumă imaginea idilică a iubirii: Să fim în pragul iernii îngeri fericiți! Dar, trezită parcă din beția fericirii, clamează alteori șăgalnic: Mi-ai dăruit tot ce am vrut/ Mai mult decât eu ți-am cerut:/ Și bănci romantice, plimbări în doi/ Și pași poetici pe alei,/ Și ploi-delir și nu mă mir/ Că-ți sunt fidelă până când?/ Și sper să nu fie curând,/ Mă vei vedea cândva plecând...

Poeme cu iz de romanță vetustă ocupă spații ample ale discursului liric: Pe pod tu m-ai legat pe veci/ De tine... și nu înțelegi/ Că oricâte cărări ar fi/ Ascult doar glasul inimii. Așadar, poeta nu se sfiește să joace convingător o adevărată melodramă. Ea însăși pare conștientă de riscul de a sentimentaliza în exces: Prin ceața deasă luna ne îmbie/ Să trecem dincolo de poezie...

Alteori, poeta izbutește să trimită săgeți involuntare către locvacitatea presupusă a iubitului descântat în atâtea versuri: Cărarea printre umbre sau blânda închinăciune,/ Aducerile-aminte sau rostul unor pași/ Mi le adun în tine și-n Sfânta Rugăciune/ Și te ador când vii... dar mai ales când taci.

Rolul femeii este cu precădere acela de muză pentru iubitul genial; răzvrătirea acesteia,  aspirația ei de a fi ea însăși creatoare genială, ar fi o cutezanță prea mare: Tu îți ascuți privirea și-o arunci/ Pe mantia-mi de muză ce îți sunt/ Și vrei tot mai adânc să mă cuprinzi. Teatralitatea,  rostirea amplă, adeseori grandilocventă însoțesc periplul sentimental; o iubire cuminte, un erotism discret, consumat la nivelul dclarațiilor.

Din curgerea vremii, prin metamorfozele anului (ano-timp), poeta e sedusă  de tristețea Itoamnelor: Când frigul toamnei te apasă pe rănile adânci; de puritatea iernilor copilăriei. Iubirea trebuie trăită însă plenar, astfel că poeta ne îndeamnă să ne iubim în fiecare anotimp.

Poeta trăiește transa iubirii nestăvilite. Un sentimentalism debordant, o beție a tuturor iubirilor lumii o fac să afirme, în clipele de luciditate: Și ni se face a romantism.

Frumusețea, echilibrul și armonia se nasc din legătura cu Divinitatea: Și totuși... cineva acolo sus mă iubește! - constată cu smerenie și încântare poeta.  Căutarea frumuseții are sorți de izbândă în versuri cum acestea: Nu te-aș lăsa acum să mă respiri/ Când frunzele m-adorm pe ierbi de rouă/, Dar te iubesc... și-atunci să nu te miri/ Cum lacrimile tale mă tot plouă. Sau în rostirea liberă, neinhibată de exigențele rimei, cum în acest izbutit poem: Doamne, cât de bun ești tu!/ Măcar încerc să nu mă îndepărtez de tine/ Măcar încerc să mă alint cu frumosul/ ce mi l-ai dăruit În fiecare vis/ Uite cum mi se cumințește fiecare cuvânt rostit sau scris./ Parcă și luna se rostogolește mai fericită.

Camelia Dincă-Ion încearcă rolul dificil și rar al muzei cuminți ce dorește să devină ea însăși poetă.

David Dorian