În numele iubirii – Elira, Soran și caii negri – primul volum dintr-un roman maraton de ANA AURELIA PÎNTEA

În goana nebună prin această lume la fel de nebună, în care fugim cu noi și de noi, nu mai avem răbdare cu nimic ce ne iese în cale; ne dorim ca totul să se sfârșească cât mai repede posibil și cu un rezultat favorabil. Sărim peste etapele firești ale vieții și căutăm sfârșitul.

Așa e și cu cititul... Pentru noi, cei care mai citim. La o carte care are mai mult de trei sute de pagini, cititul ni se pare o muncă de Sisif și devine deseori un criteriu pentru a ne alege lecturile.

Parcă au trecut secole de când citeam interminabilele romane clasice, vinovate, deseori, că mergeam a doua zi la școală cu multe teme nefăcute... Cele patru volume din „Război și pace” (1500  de pagini) sau „Anna Karenina” (1030 de pagini) ale lui Lev Tolstoi sau o carte mai „modestă” ca întindere, dar fermecătoarea „O viață măruntă” de Hanya Yanagihara cu doar 650 de pagini, iar apropiindu-ne de tema cărții pe care o voi prezenta, ajungem la cel mai cunoscut roman de dragoste, „Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell, cu cele 1040 de pagini (două volume).

... Și aici am vrut să ajung. După cele nouă volume de poezii scrise în mai puțin de patru ani, Ana Aurelia Pîntea apare cu un roman de dragoste kilometric pentru timpul și răbdarea noastră, de 360 de pagini! La prima vedere, așa trebuie să se întâmple! Poveștile de dragoste ar trebui să fie nesfârșite, sau să nu se termine niciodată. La prima vedere cele 360 de pagini nu ar fi tocmai de speriat; dar, ... apare o steluță sub titlu, iar autoarea ne precizează că acesta este doar primul volum dintr-o trilogie! Mai mult: în timp ce scriam aceste rânduri, am aflat că a ieșit de sub tipar și ediția acestei cărți în limba engleză: „In the Name of Love: Elira, Soran, and the Black Horses”.

            De la început, autoarea precizează faptul că, deși această carte este despre iubire, nu va da răspunsuri la întrebările atât de delicate despre manifestările sufletului: „Am scris-o (cartea) ca să las loc întrebărilor care apar atunci când inima nu mai știe sigur ce să aleagă.” (Despre poveste, pe scurt - pag. 5). Așa a spus autoarea la început, dar pe măsură ce intrăm în adâncul poveștii și paginile cărții reflectă ca într-o oglindă aspecte din propria noastră viață, uităm ușor și treptat că ceea ce citim nu este povestea noastră, că este doar o lume paralelă cu aceleași împliniri sufletești sau izbitor de asemănătoare decepții, pierderi sufletești și miraculoase regăsiri, trădări și iertări și... multe, multe întrebări. Nu găsim răspunsuri, dar găsim modalitatea de a face mai suportabile durerile sufletului. Nu găsim doctoria potrivită pentru fiecare rană a inimii, dar am găsit acel miraculos anestezic pentru aceste dureri, care este răbdarea.

            Povestea, aparent simplă, începută după un clișeu repetat zilnic în zeci de mii de exemplare pe întreg pământul: un schimb de imagini cu ajutorul tehnologiei, apoi cereri de prietenie acceptate, puncte și pasiuni comune, poezie și pictură și o dorință de pășire în necunoscut. Desigur, pentru marea majoritate a celor trecuți de prima tinerețe, aceste posibile legături între oameni care nu s-au văzut unul lângă celălalt niciodată sunt adesea de neconceput și considerate fără sorți de izbândă. O cascadă de verdicte se revarsă peste cei doi posibili viitori îndrăgostiți; cel mai adesea planează suspiciunea necunoașterii suficiente sau a tainelor ascunse și păstrate cu strășnicie de fiecare individ în parte, de parcă nu ar exista mii de cazuri de oameni care au trăit o viață unul alături de celălalt, s-au iubit ori s-au mai și certat și în final duc fiecare la trecerea în altă lume a secretelor păstrate neatinse.

            Ca de fiecare dată când scriu despre o carte, nu voi relata nimic despre conținutul poveștii. Așa cum am descoperit eu toată încrengătura și țesătura acestei minunate povești, vreau să las fiecăruia dintre cititori plăcerea nealterată a descoperirii pas cu pas a celor întâmplate.

             Cartea are toate calitățile necesare pentru a te prinde după primele pagini într-o periculoasă capcană din ghearele căreia nu ai nicio șansă de scăpare sau de eliberare. Similitudinea de întâmplări petrecute în viața oricărui cititor până la un anumit moment și cele descrise de autoare te pun în două ipostaze total opuse: una ar fi aceea de a te opri brusc în mijlocul povestirii și apoi să meditezi minute în șir asupra unor întâmplări personale similare, și însoțite de repetabilele întrebări: „de ce?”, iar a doua ipostază este aceea a nerăbdării duse până la extrem de a afla continuarea povestirii cu un pas mai repede decât îți permite viteza cititului. De câte ori nu am ajuns în situația ca după nici cinci rânduri de pe pagina din dreapta să îmi strecor degetul după pagina următoare în dorința de a vedea ce se întâmplă mai departe... mult mai departe.

            Așadar, nu voi destăinui nimic din conținutul miraculos al cărții; mă voi opri doar asupra unor aspecte care o transformă pe scriitoarea Ana Aurelia Pîntea dintr-o viitoare călătoare de cursă lungă pe aripile romanului de dragoste într-o veritabilă creatoare de vorbe înțelepte și de enunțuri ale diverselor aspecte ale celui mai complicat și nedescifrat seif al trăirilor umane, care este iubirea.

            Și să le luăm pe rând. Am întâlnit mai întâi o descriere a iubirii care explică fragilitatea oamenilor în fața acestui unic fenomen: „Iubirea adevărată nu înseamnă să nu cazi niciodată. Poate însemna să găsești puterea de a te întoarce. Unul spre celălalt. Acolo unde inimile nu mai numără greșeli. Acolo unde orgoliile tac. Acolo unde poate nimic nu e prea mult... În numele iubirii.” (cap. În numele iubirii – pag. 160)... dar și o definiție care explică de ce iubirea poate fi în același timp atât „prieten”, cât și „un dușman periculos”: „Pentru că iubirea are un mod ciudat de a intra în viața unui om; la început bate la ușă, apoi se așază pe canapea, iar când îți dai seama... doarme deja în toate camerele inimii tale.” (Introspecție – pag. 116).

            Apoi, despre oameni, tării de caracter, slăbiciuni și speranțe: „Și atunci am înțeles ceva dureros. Speranța nu moare brusc. Se stinge lent...” (Speranță pierdută – pag. 83).

            Sau despre slăbiciunea unui om care nu reușește să-și recunoască propriile greșeli: „O stafie întoarsă dintr-un loc întunecat și care nu știa cum să redevină om.” (Furia - pag. 284).

Despre tăcere, speranțe și iarăși despre oameni: „Ani întregi am crezut că tăcerea este o formă de protecție... Tăcerea nu protejează pe nimeni. Ea doar mută durerea într-o cameră întunecată, unde continuă să crească”. „Podurile cele mai frumoase sunt cele mai fragile, pentru că sunt făcute din speranțe. Iar speranța nu știe să reziste întotdeauna realității”. „Oamenii nu sunt cărți din care poți rupe paginile care nu-ți plac.” (Scrisoarea lui Soran – pag. 311, 312, 327).

            Una dintre marile probleme întâlnite în literatura contemporană de dragoste este lipsa măsurii definită prin limita până la care se poate ajunge în descrierea scenelor cu nuanță erotică. Maniera în care Ana Aurelia Pântea reușește să ocolească această vulnerabilitate dovedește o maturitate literară greu de descris. Precizia cu care știe unde să oprească descrierea manifestărilor omenești firești, de altfel, dar totodată intime îmi permite să afirm că această carte poate fi citită de absolut oricine, chiar și de cei tineri. Iată un exemplu care vine de undeva de departe din lumea bunului simț și a măsurii: „Nu ne-am întrebat nimic. Nu am făcut promisiuni. Nu am rostit cuvinte mari. Pentru că există momente în iubire când trupurile ajung acolo unde cuvintele nu mai pot (ajunge).” (Hotelul - pag. 99).

            Ar fi foarte multe de spus. Intenționam pe parcursul lecturii să notez expresiile și propozițiile care pot oricând deveni citate. Am început acest lucru, dar am renunțat foarte repede, pentru că trebuia să copiez aproape toată cartea. De altfel, întreaga carte este o explozie în lanț de mijloace artistice. Ușurința cu care autoarea vehiculează un bagaj imens de comparații cu obiecte și fenomene aparent fără nicio legătură între ele te năucește de-a dreptul: „Zilele se succedau liniștit ca vagoanele unui tren care își găsise în sfârșit șinele.” Sau: „Parcă povestea refuză să înainteze ca o corabie ancorată într-un port fără vânt. Ridicam pânzele în fiecare seară, dar marea rămânea nemișcată.” (Timp împrumutat – pag. 306, 307).

            Imaginația autoarei zboară cu ușurință dincolo de lumea reală și acceptată în care trăim. Aș aminti doar visul despre caii negri, care: „Nu erau doi cai. Erau același om împărțit în două lupte.” (Caii negri – pag. 169). Sau ce-i mai frumos în momentele de cumpănă decât să îți construiești o insulă... o Madeira!

Ce pot să mai spun? Această poveste mi-a răscolit toată viața! Mi-a deschis răni pe care le credeam, de foarte multă vreme, vindecate. Mi-a făcut câteva nopți albe, ... fără somn, ... fără nevoia de odihnă, ... fără...

Nu știu dacă autoarea se simte confortabil după ce a provocat acest disconfort dulce-amar în inimile cititorilor!

Nu vreau să fac clasamente și ierarhii. Nici nu ar fi posibil. Această carte și odată cu ea și scriitoarea Ana Aurelia Pîntea s-au cățărat undeva pe un pisc nemaiexplorat din literatura noastră.

Ana Aurelia Pîntea vine de pe o altă planetă a scrisului...

Macedon Tofeni

Redactor-șef – Revista „GLASUL ARMADIEI”