„ZBORUL ARIPILOR FRÂNTE – file de poveste”, o carte cu întâmplări dramatice - de Ștefania Doina Vaida

Editura SOLON, Bistrița 2024. Director editură: Dorin Radu Barna. Lector carte: Ioan Mititean, Redactor carte: Lucreția Mititean, Grafica la coperta I: Liviu Ionuț Retegan. Prefață (Predoslovie – Dorin Radu Barna).

După 40 – 50 de pagini am început să mă simt stingherit și oarecum rușinat de elogiile, de multe ori subiective și nemeritate pe deplin, ce le primesc tot mai des de la cititorii cărților mele.

Am simțit deodată un val de inferioritate față de perfecțiunea descrierilor și analizelor în special de natură psihologică a aspectelor și manifestărilor umane întâlnite.

... Am găsit și explicația...

O carte adevărată nu se scrie de autor sau cu mâna autorului.  

O cartea adevărată se scrie cu SUFLETUL... Sufletul este cel care dictează scrierea unei astfel de cărți cum este cea a autoarei noastre pe care o prezentăm astăzi.  Așadar, noi scriitorii suntem doar niște scribi nevinovați care ne supunem dorințelor sufletului.

Aici este diferența....

Profesorul „Suflet” al Mariei din „Zborul aripilor frânte” este mult mai bine pregătit decât profesorul „Suflet” din cărțile mele sau ale altor scriitori de acest gen.

Despre „Suflet” la pag. 118, autoarea spune: „În suflet este depozitat bagajul cu care plecăm printre stele, la originea noastră divină.”

Cartea are o explozie de trăiri și sentimente, care, deși sunt aparent individuale, acestea, parcă adună viețile unei mulțimi imense alcătuită din personaje cu care soarta a fost mai puțin darnică.

... Tot timpul am avut presimțirea că acel Radu nici nu a existat. O urmă de îndoială referitoare la contrariul acestui aspect a apărut doar la finalul romanului când autoarea precizează: „Povestirea cuprinde patru ani desprinși din cartea vieții”. Această precizare a mai fost făcută și la începutul povestirii, dar fiind captivat de conținutul cărții nu am reținut-o. De ce sunt marcat de această presupunere? Tulburătoarea poveste cu alternanțele de liniște din descrieri și scenele pline de dramatism interior ne pune în fața unei imense arene de luptă a unei bătălii care de obicei nu are nici un câștigător. Subtitlul fin ales „file de poveste” ne duce oarecum în împărăția basmului, a irealului... Cartea poate fi la fel de valabilă pentru zeci și zeci de alte personaje ce au trăit drame asemănătoare, sau poate chiar aceeași dramă. Povestea poate fi trăită exact la fel dar cu alți actori.

În universul meu creat după ce am citit această carte tind să cred că acel Radu chiar nu a existat... Autoarea mă poate contrazice. Sau dacă a existat, nu e în totalitate cel descris în roman.

Motivele pentru care am interpretarea mea ar fi următoarele:

Autoarea a vrut să împărtășească darul vieții ei, adică, înțelepciunea, curajul, tenacitatea și capacitatea de a lupta până dincolo de limitele extreme ale posibilităților umane primite de undeva de sus cu cineva din lumea reală sau dacă acel „cineva” nu a existat, a trebuit inventat.

... Și dacă a fost real, acel Radu a fost recreat de către autoare pentru a fi suportul prin care poate dărui fiecăruia dintre noi ceva din inima și sufletul ei.

Dialogurile... Și dialogurile trădează acest aspect. De multe ori nu mai știam ale cui sunt... Mă întorceam uneori și cu o pagină în urmă! Deși intuiam cine urmează în convorbire, aveam tot timpul presimțirea că au fost rostite alternativ de către o singură persoană (aceeași Maria).

Indiferent de cum au decurs în realitate faptele, concluzia mea este că dialogurile cu acel Radu sunt de fapt dialogurile autoarei cu sine.

Descrierile din natură, adevărate peisaje pictate prezentate cu o minuțiozitate de care nu poate da dovadă nici cel mai aprig cercetător în domeniul științei mediului înconjurător.

Cum a ajuns autoarea la această performanță este greu de explicat. Părți din natură și fenomene aparent banale, chiar dacă te sensibilizează, aici devin personificate:

pag. 155: „Marea, o frumoasă seducătoare, se unduiește provocator în imensitatea ei, te cucerește cu cântecul ei neobosit, acompaniată din când în când de țipetele pescărușilor, te atrage în legănarea ei misterioasă, cu valurile perlate care se risipesc atingând țărmul.”

pag. 156: „Prin lumina fulgerelor se vedea copacul din apropierea ferestrei care se arcuia ca o nălucă în bătaia vântului sălbatic. Câteva crengi se izbeau în geam cu disperare, părea ca un strigăt de ajutor, de a fi adăpostite de urgiile furtunii care biciuia copacul fără milă...” și scriitoarea remarcă aici „similitudinea dintre OM și copac, la o altă scară mai evoluată cu puteri și demnități diferite în lupta cu urgiile vieții.” Nu pot să trec cu vederea că în text se referă la acel tip de om scris cu majuscule...

pag. 167-168: în descrierea drumului de acasă până la trenul care o ducea la București, înspre așa-numitul – în repetate rânduri a „lăcașului durerii”, când nimănui din lumea asta aflat în situația autoarei „nu i-ar arde” de contemplarea naturii, ne încântă cu o imensă pictură în cuvinte a peisajului autumnal: „În drum spre gară admiram frumusețea și risipa de culoare a toamnei. Colora cu gingășie frunzele verzi ale copacilor în galben, auriu, maroniu, părea un ultim spectacol al toamnei care își cobora încet cortina anotimpului. Câteva frunze zdrențuite se desprindeau cu o ultimă legănare tristă, cădeau pe pământ fără viață și cu un sunet sec.” În continuare, autoarea nici nu ne lasă să ne dezmeticim cât de cât din această lume de basm pe lângă care zilnic trecem nepăsători și orbi, ... și se avântă în descrierea unei lumi nevăzute, lumea întunericului. Cum a ajuns la această performanță nu avem de unde ști... „Priveam prin fereastra compartimentului în noaptea fără forme, fără linia orizontului care mărginește cerul pe pământ, fără niciun licăr de lumină care ar fi bucurat cerul, ca o lume întunecată, lipsită de sens.”

Nu pot să trec peste descrierea locurilor natale

pag. 162: unde Năsăudul se află „în căușul unei mici depresiuni străjuită de două dealuri care vegheau tăcute păstrând fărâme de istorie a cătanelor negre grănicerești ca un ecou peste timp”... și autoarea nu uită să facă o trimitere la mândria ce o poartă peste tot în drumurile sale, având la îndemână cea mai puternică armă de atac la aluziile celor care o denigrează ca provenind din locul unde se agață harta în cui... arma culturii locului, a sălașului academicienilor năsăudeni, a lui Coșbuc și Rebreanu...

Încă din primele pagini am fost marcat de o revărsare de fraze cu reverberații filozofice și psihologice, parcă selectate dintr-o carte de expresii celebre. Cu greu m-am abținut să nu verific dacă nu sunt luate de undeva... Pe măsură ce avansam în lectură mi-am dat seama că absolut toate propozițiile îți provocă aceeași senzație că sunt exprimările unui specialist în domeniul academic al psihologiei educației. Exprimările au o logică dusă la extrem și au o înlănțuire ce se continuă de la un paragraf la altul și chiar de la o pagină la alta.

Astfel din prima pagină mi-a fost dat să întâlnesc o avalanșă de reflecții de nuanță filozofică ce pot fi adunate într-o carte de citate și concluzii despre viață:

pag. 9 (prima a romanului): „ ... nu întotdeauna poți juca rolul pe care ți-l dorești în viață.”

pag. 87: „Viața are chipurile ei. Este atrăgătoare, perfidă, o adevărată maestră; îți arată zâmbitoare frumusețile ei și multe lucruri neștiute.”

pag. 122: „Ordinea produce ordine, iar dezordinea provocă haos.”

pag. 161: „Tinerețea te face să crezi cu naivitate că totul se va așterne la picioarele tale. Viața în toate etapele ei este ca o trambulină elastică, cu sărituri nuanțate ca într-un joc. Te balansezi relaxată, amuzându-te un timp. O săritură greșită te poate arunca în vâltoarea vieții pe un teren necunoscut fără să poți să îți amortizezi căderea.”

pag. 172: „O dezamăgire nu oprește viața. Înveți să fi mai prudentă, înveți să-ți dovedești că nu fugi de iubire ci ești în căutarea ei.”sau „Zilele treceau grăbite în roata timpului...”

pag. 197: „Iubirea este cea mai mare forță a universului, nicio barieră nu o oprește.”

pag. 224: „Existența mea a fost și este marcată de destinul unui luptător și cel mai bun profesor, VIAȚA” (aliniat ales de Editura SOLON în loc de concluzie pe coperta 2).

Un alt aspect bine conturat este analiza privind transformarea caracterelor:

pag. 162: „Și prietenii de acasă se împuținau, ... urmând cursul firesc al vieții, căsătorindu-se, odată cu schimbarea statutului s-au schimbat ca și comportament.”

La terminarea lecturii, rămâi mut de uimire și nu mai ești capabil să tragi nici o concluzie...

... Rămâi doar cu noian de întrebări fără răspuns despre existența și zbuciumul unui luptător, cum de altfel se autodefinește autoarea.

Gândul mă duce involuntar la povestea de dragoste din cartea mea și la același fețe imorale ale trădării celui cu care credeai la un moment dat că te-ai contopit într-o singură persoană. În aceste puncte de răscruce ale vieții iertarea nu mai poate avea loc, cum și autoarea Ștefania Doina Vaida precizează spre final la pag. 221: „Nicio iertare nu șterge faptele...”

La finalul expunerii mele îmi vin în minte cuvintele părintelui Crin Triandafil Theodorescu referitoare la decizia de a tipări o carte. Părintele spunea cam așa: Când ai scris o carte și te hotărăști să o dai la tipar trebuie să te gândești că în acel moment niște oameni cu drujbe taie patru copaci care vor deveni hârtie pentru acea carte. Trebuie să te întrebi atunci dacă se merită sacrificați cei patru copaci???... Ce pot să vă spun! Pentru cartea „ZBORUL ARIPILOR FRÂNTE” se merită să sacrifici o pădure întreagă.

Felicitări scriitoarei năsăudene și așteptăm cu deosebit interes următoarele cărți.

Macedon Tofeni

Redactor șef Revista GLASUL ARMADIEI