Versuri pentru vârsta a treia – Dumitru Popiţan

Despre literatura pentru copii am aflat în amănunt doar în anul IV de studenţie, când domnişoara Georgeta Munteanu ne preda cursul intitulat „Literatura pentru copii şi tineret”. În ultima categorie intra, bineînţeles, toată literatura universală, tinerilor fiindu-le accesibilă, orice scriere dedicată adulţilor.

Dar despre o literatură (sau poezie) special scrisă pentru vârsta a treia am aflat abia de curând primind în dar cartea domnului profesor pensionar şi scriitor (poet) Dumitru Popiţan. O nouă clasificare originală? O invenţie a domnului Popiţan?

Cert este că din tumultul scrierilor domniei sale a selecţionat în volumul sus-amintit, doar acele poezii care vorbesc despre problemele vârstei a treia, cuprinzând tot ceea ce se poate spune „… despre viaţă, despre trecerile prin timp a unei generaţii, care lasă în urma ei multe învăţăminte, despre izbânzile şi neajunsurile ei, ca şi despre ceea ce le-a mai rămas pentru cât mai au de trecut prin timp” (Cuvânt înainte – pag.5).

Spicuiesc din volumul „Versuri pentru vârsta a treia”: „Am depănat în ghemul vieţii mele/ Cât am putut a duce eu în spate/ Şi multe-au fost frumoase zile, ele,/ Dar ce folos, acum sunt uitate!” (Am depănat, pag.10)

Spre memorare şi aducere aminte, spre folosul generaţiei viitoare, autorul etalează toate problemele specifice ale vârstei a treia, aşezându-le cu uşurinţă în imagini şi versuri de o factură clasică, cu unele aspecte ale poeziei populare.

Poeziile sunt datate, dar distribuirea lor în pagină nu este făcută după date, nici pe teme. Iată câteva idei demne de remarcat: „O viaţă-ntreagă n-am avut/ Răgazul de-a mă odihni,/ De-aceea veşnic am crezut/ Că doar prin muncă pot a fi” (Nu sunt în stare, pag. 166).

Vârsta a treia nu trebuie înţeleasă ca una a regretelor pentru trecerea anilor: „S-au dus, dar rău să nu ne pară/ Căci vârst-a treia pentru noi/ Înseamnă-o nouă primăvară,/ Când vom sfârşi mileniul doi” (Nostalgii, pag. 130).

O temă aparte, cu mai multe poezii o constituie dragostea şi dorul pentru satul natal: „Mi-e dor de satul meu natal/ De uliţele cu noroi,/ De nucul mare de sub deal,/ De carul nostru tras cu boi”. (Mi-e dor, pag. 108)

Vârsta a treia nu ocoleşte tema unei noi iubiri: „Pe strada vieţii trec iubind/ Ca şi-n trecut, un suflet blând,/ Cu suflete ce nu sunt reci/ E bine viaţa să-ţi petreci” (Pe strada vieţii, pag. 202).

Domnul Popiţan ştie să fie şi vesel şi nu exclude valoarea tonică a unei sticle de bere: „Iubesc şi eu o oarecare/ Şi o doresc, ea dă putere,/ Mai ales după mâncare,/ Blonda mea, halbă de bere/ …/ Eu le iubesc pe toate-acum,/ Că-i halbă blondă sau e neagră/ Şi-aici am terminat cu gluma,/ Destul a fost o viaţă-ntreagă!” (Iubesc şi eu…, pag. 91).

Moartea n-are loc deocamdată în viziunea poetului: „M-aş ascunde, dar nu ştiu/ De e bine, în sicriu,/ Cred că rămân pe pământ/ Şi nu vreau nici în mormânt” (M-aş ascunde, pag. 105).

Nici critica socială nu e ocolită: „Pe strada noastră s-a deschis/ Un şantier, minune mare,/ Edilii asta au decis/ S-aprindă-n stâlp o lumânare./…/ Venit-au cinci, unul cu sapa/ Doi ce păreau mai în putere,/ Iar unul ce era cu mapa/ Îi trimitea s-aducă bere” (Pe strada noastră, pag. 199)

Cimitirul cu inscripţiile de pe cruce îi aminteşte despre zădărnicia măririi pe pământ: „Un ţăran, un curelar,/ Un prefect, un potcovar,/ Odihnesc aliniaţi/ Şi se înţeleg ca fraţi/…/ Dacă ne gândim nu-i greu/ Să credem că Dumnezeu/ Nu împarte în mormânt/ Oamenii de pe pământ” (Plimbare prin cimitir, pag. 218).

Oscilând între tradiţie şi credinţa învăţată de la părinţi şi ştiinţă, se întreabă în „Scrisoare către cei ce sunt”: „Bucuraţi-vă că încă voi/ Nu ştiţi ce e lumea de apoi,/ Eu v-aş spune, dar n-am desluşit/ De există lume-n infinit”.

Uneori versurile obosesc, aducând ecouri triste: „Noi, ca frunze-ngălbenite/ Ce bătute sunt de vânt,/ Ne desprindem şi cernite/ Coborâm către pământ” (Noi). Îndemnul poetului către pensionari este activ: „Dacă vă pensionaţi/ Nu vă puneţi mintea-n cui,/ Nu trăiţi ca apucaţi,/ Nu ajută nimănui!” (Dacă vă pensionaţi, pag. 51).

Şi, totuşi, vârsta a treia are rezervate doar câteva repere: „Nouă ce ne-a mai rămas?/ Poate un baston în mână,/ La sfârşit de săptămână/ Să mai facem câte-un pas” (Noua, pag. 346).

O carte de 350 de pagini în care sunt tratate o multitudine de teme, cam câte gânduri pot încăpea în mintea încă vioaie a unui pensionar care se luptă cu viaţa: bucuria sărbătorilor, dragostea de nepot, ritmurile vechi (Coşarul) etc.

La pagina „De acelaşi autor” sunt menţionate încă 18 volume de proză (Sport, filatelie etc.) şi versuri, care atestă o muncă şi preocupare continuă, ce poate feri un pensionar de căderea în depresie. Iar pentru cititori înseamnă un îndemn încurajator!