Prof. Mirela Rus: De Sfântul Andrei – O promisiune a Cerului: „Eu sunt cu tine, România!”

Emil Cioran spunea că „Dumnezeu este intervalul dintre două bătăi ale inimii”. Indiferent că sunt bătăi ale durerii, că sunt zvâcniri de bucurie înălțătoare, fie că sunt strigăte tăcute de dor și-nfiorare, Dumnezeu este acolo, între cele două clipe.

            Se întreabă cineva, poate la un capăt al răbdării, poate scufundat în adâncurile prăpastiei sufletești: „Până la urmă, există Doamne – Doamne?” I se răspunde de undeva, prin cineva…: EXISTĂ! Și totuși, îndoielnicul, adică eu, adică, tu, continuă: „De unde știi? L-ai văzut?” „Da!” se aude același glas. „Și unde este?” Răspunsul: „Peste tot: și aici, și acolo, și departe, și aproape, în florile din grădină, în păsările din pomii din livezi…în tot ceea ce EXISTĂ.”  „Însă florile din grădină nu le-am plantat noi?” Și răspunsul la toate acestea: „Înainte să le plantăm, să le udăm noi, ni le-a plantat Dumnezeu în inimi”

            Florile pe care le-a sădit Dumnezeu în sufletele noastre sunt ale iubirii și ne-a dat și puterea să facem minuni cu ea. Perioada posturilor de peste an, deci și această perioadă a Postului Crăciunului este un bun prilej de a încerca să ieșim din labirintul vieții acesteia de pe pământ, din această „buimăceală” în care ne aflăm. Este o ocazie în plus de a învăța cum să judeci, dacă nu se poate altfel, cu rațiunea, și apoi să ierți cu inima, sau cu mintea coborâtă în inimă; să înveți sau să-ți amintești să rostești cu sufletul: „Mulțumesc!”, „Iartă-mă!”, „Te iubesc!”. Fiindcă nimic nu-ți poate aduce mai multă pace și dulceață decât dragostea pe pământ și în ceruri; Dumnezeu se așază acolo unde este nădejde, credință și dragoste.

            În pilda tânărului demnitar bogat care dorește„rețeta” vieții veșnice. Mântuitorul îi oferă una care-l dezamăgește și îi răstoarnă toată „ecuația” sa referitoare la împlinirea poruncilor și dobândirea vieții celei veșnice. Ca și el, omul zilelor noastre tinde să respecte poruncile într-un mod formal, însă scopul nu este unul ce ține de interese personale, de dreptul de a cere sau a crede că dacă nu furi, nu ucizi, îți cinstești părinții ș.a. ți se cuvine ceva; nici măcar nu trebuie să pretinzi dreptul la mântuire, căci Dumnezeu nu este o instanță judecătorească sau o bursă de valori. Respecți poruncile pentru a fi cu El, pentru a se produce o schimbare în mentalitatea și în sufletul nostru. Tindem să Îl căutăm pe Dumnezeu acolo unde ne place, unde este firea noastră superficială și supusă materialismului și patimilor, dar El este în Biserică și în cel mai adânc colt al inimii noastre, iar când omul nu-L  poate găsi acolo, vine Dumnezeu Însuși să I Se descopere. Deschide ochi închiși și inimi pentru a fi „văzut” și simțit.

            În aceste nopți și zile, sufletului de român I se dă darul bucuriei o dată pentru că îl cinstim pe Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României, și apoi, și nu întâmplător, fiindcă sărbătorim Ziua Națională a României.

            Despre Sfântul Andrei este o poveste care spune că la începutul unei ierni în care în zona Dobrogei apele Dunării se loveau de stânci precum niște tobe ale lui Dumnezeu, un om a călcat pe acest pământ necunoscut. Era Andrei, ucenicul Mântuitorului Iisus Hristos, un om ce avea pas domol, ce purta în suflet lumina lui Hristos și care Îl slăvea pe Cel Care l-a chemat primul pe nume. Avea cel mai mare dar: credința. Iar aceasta, când este adevărată, ,mută și munții din loc.

            Pe când focurile dacilor luminau pe dealuri ca niște stele căzute pe pământ, oamenii erau curioși, dar și înfricoșați de străinul cu barba căruntă. Însă i-au ascultat glasul ca pe un cântec cald care le spunea că li-L aduce pe Cel răstignit, care cere de la ei doar inimă, nu jertfe. Iar inimile lor s-au deschis!

            Și de atunci, de când Sfântul Andrei, într-o peșteră săpată în piatră, a unit suflete, a unit oameni, credința a devenit un fir dumnezeiesc nevăzut care a trecut din mame în copii, din bunici în nepoți, din ierne în primăveri, din seară în zori. În cele mai grele timpuri, când neamul românesc a trecut prin foc și sabie, prin durere și sânge, când glasul stins al rugăciunii abia se mai auzea, numele Sfântului Andrei și al credinței străvechi a rămas ca un răspuns: „Nu te teme, România! Eu sunt cu tine!„

            Aprinzând câte o lumânare în noaptea Sfântului Andrei, pentru fiecare suflet plecat în veșnicie, pentru cei dragi încă rămași aici, pentru pământul și neamul nostru sfânt, vom simți un gând de pace, o blândă adiere. Va fi de fiecare dată o întâlnire cu veșnicia, o promisiune a Cerului.

              Prof. Mirela Rus