Primele „iubiri” ale lui Rebreanu

            „În Maieru mi s-a deșteptat în inimă întâia oară chiar sentimentul iubirii. Era o fată de vreo douăzeci de ani, fată de măritat. Nu știu cum o chema. În casa noastră, când o pomenea cineva, îi zicea fata pădurarului. Eu aveam cinci ani și iubeam pe fata pădurarului. Iubirea era o dorință dureroasă de-a o vedea și de-a mă apropia de ea. Firește, nu aș fi mărturisit cuiva pasiunea aceasta, pentru nimic în lume. O socoteam o mare ruține, mai ales că toți băieții de vârsta mea aveau un dispreț suveran pentru tot ce era feminin. Cu atât mai puțin aș fi îndrăznit să-i spun ceva ei, iubitei mele. Totuși fata, deși numai fata pădurarului, avea aceleași priviri scrutătoare și înțelegătoare pe care le au în genere fetele și femeile când e vorba să descopere pe cineva care le iubește și nu îndrăznește. Și dacă fata pădurarului, cum-necum, a băgat de seamă că mi-e dragă, îmi râdea și ea cu drag când mă vedea, iar odată, întorcându-se de la horă și dând peste mine pe uliță, m-a luat în brațe și m-a înăbușit în sărutări. În brațele iubitei mele însă numai plăcere n-am simțit. Eram profund ofensat că m-a ridicat în brațe ca pe un copil și mai ales îmi era rușine de moarte că și alți copii au văzut cum m-a sărutat fata pădurarului... Cu sărutările acestea s-a isprăvit dealtfel prima idilă a mea amoroasă”[1].

            O altă experienţă amoroasă: „Cunoscând pe fata unui coşar care era colegă ca şi mine la Liceul civil[2], cum i se spunea acolo, m-am amorezat tun de ea. Dar fata nu ştia boabă româneşte... Am recurs la intermediul scrisorilor. Îi scriam degeaba, fiindcă nu pricepea nimic. Atunci m-am hotărât să-i scriu nemţeşte, aşa cum puteam... Probabil că îi scriam foarte prost, fiindcă scrisorile mele n-au avut niciun efect. În disperare de cauză, i-am făcut o poezie. Primele şi ultimele versuri pe care le-am făcut în viaţa mea... Nu le-a priceput nici pe alea”[3].

            Când trece în clasa a IV-a, o altă muză apare: „Asta era actriţă... Un fel de ingenuă a unei trupe care făcea numai turnee. Când am văzut-o prima dată, juca pe o fată tânără şi nenorocită... M-am amorezat imediat de ea şi, urgent, am scris o piesă de teatru după tiparul celei în care o văzusem pe ea... Dar nici cu teatrul nu mi-a mers mai bine. Am avut încă o decepţie asupra importanţei literaturii dramatice în dragoste: Dulcineea mea mă trăda cu un locotenent...[4]

            Şi astfel, nereuşind nici cu poezia, nici cu teatrul s-a îndreptat spre proză[5].

Radu Băeş