Loredana Ştirbu: Arabesque

Sahdi are  ochi verzi adânciţi în orbită și pielea de culoarea măslinei  coapte,  este un bărbat îmbrăcat întotdeauna elegant în haine de culoare deschisă, foarte rar negre. Este singurul  arab din oraşul meu.

S-au auzit multe  zvonuri despre el,  cum că ar fi un fiu de şeic, sau că ar face afaceri necurate. Dar toate au rămas doar zvonuri. Din întâmplare am aflat că este poet, lucru care m-a surprins peste măsură. Arată mai degrabă a om de afaceri.

Odată l-am întâlnit la cafeneaua „Chat Noir” stătea cu un prieten la masă, fuma o ţigară de foi, discuta liniştit şi fără să vreau am auzit că vorbeau despre artă. Stăteam cu faţa spre el, dar evitam să mă uit ţintă sau măcar să îi arunc vreo privire. Priveam  concentrată ceaşca de ceai din faţa mea şi mă străduiam să amestec încet în ea, ca să nu stropesc. Brusc mi-am dat seama că sunt privită şi asta fără măcar să fie nevoie să mă uit la el. Mă frământam  să găsesc o soluţie de a ieşi din situaţia asta, nu puteam sta acolo la nesfârşit învârtind linguriţa într-o ceaşcă aproape goală. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi m-am ridicat, încercând să fiu cât mai naturală şi să fac abstracţie de ceilalţi. Mi-am luat poşeta,  am lăsat banii pe masă pentru consumaţie şi am pornit spre ieşire.

-Adela,  ce m-ai faci?

Cornel se îndrepta spre mine şi nu mai era nici o cale să îl evit. Cred că este cel mai pisălog bărbat pe care îl cunosc, cu siguranţă trebuia să se nască femeie. Hotărât lucru nu mai puteam să trec neobservată. Nu era genul lui Cornel să fie discret, iar dacă i-ai fi sugerat cumva să o facă, ar fi sărit ca ars.

 --Mulțumesc, bine.

Sahdi ne privea și mă enerva atenţia pe mi-o acorda mai ales că nu l-am provocat în nici un fel să o facă.

-Ai mai scris ceva? Ştii că aştept multe din partea ta.

L-am privit nedumerită. Am surâs încercând să găsesc ceva să îi spun deoarece era genul de persoană care mă lăsa fără replică aproape întotdeauna. Spunea cele mai năstruşnice lucruri în cele mai neaşteptate momente.

Norocul meu că n-am apucat să reacţionez în niciun fel,  l-a zărit pe Sahdi şi i-a făcut semn cu mâna.

-Vino să te prezint, mi-a spus şi m-a tras de mână după el. 

-Nu am timp, mă grăbesc.

           -Te grăbeşti pe naiba! Sahdi!! În sfârşit te vede omul şi pe tine. Vreau să ţi-o prezint pe Adela, o poetă de viitor şi colegă la ziar cu mine.

  Sahdi s-a ridicat încet, mi-a luat mâna întinsă spre el  şi mi-a sărutat-o

fără afectare. Câteva clipe mi-a reţinut mâna întorcând-o cu palma în sus.

-Adela ai o mâna elegantă, ca o petală de orhidee. Sunt fericit să te întâlnesc.

- Mulţumesc. Complimentul m-a luat pe nepregatite și pentru o clipă m-am pierdut in ochii lui, ochii mării Egee mi-am spus, aşa cum am văzut-o uneori la Naxos, înainte de furtună.

Am stat de multe ori fermecată în liniştea plajei de la Panormos, admirând transformarea miraculoasă a mării.  Mă așezam chiar pe mal pe nisipul umed cu picioarele mângâiate de valuri asteptând să iasă din ele vreo zeitate a mării. Eram la începutul lumii, doar eu si marea, orice era posibil aici.

-Mi-a făcut plăcere să vă cunosc domnule Sahdi. Am auzit multe despre dumneavoastră.

-Sunt convins, mi-a răspuns surâzând. Cunosc bârfele, să ştii.

Cornel s-a aşezat şi a început discuţia printr-un atac furibund împotriva unui oarecare critic, pe care nu îl suporta.          

Sahdi îl asculta amuzat, dar nu l-a contrazis niciodată. Era extrem de politicos cu toată lumea, ştiam asta. Într-un oraș mic se afla totul. Este aproape imposibil să ascunzi ceva.

În timp ce Cornel se dezlănțuia, mă străduiam sa fiu atentă la ce spune, însă era un lucru mai greu de realizat de cât credeam.

- Pe mine mă scuzaţi, trebuie să plec.

Am spus asta, brusc, destul de tare, i-am salutat si am pornit grăbită spre ieşire. Am apucat  doar să îl văd pe Cornel cum a rămas cu discursul suspendat în vânt. După părerea mea a fost o ieşire destul de teatrală şi m-am simţit destul de prost după aceea.

La o săptămână, într-o sâmbătă superbă de septembrie, mă aflam în locuinţa lui, de pe strada Iasomiei nr 26. Privită din  exterior casa  nu îți sărea în ochi, nu avea nimic deosebit. Am stat afară mai bine de un ceas nehotărâtă Am acceptat invitaţia lui la o cafea, din curiozitate gazetărească, mi-am spus  încercând să mă conving că era doar asta şi nimic mai mult.  

Mi-a deschis uşa zâmbitor, era îmbrăcat cu un pantalon gălbui, puţin mai larg şi o cămaşă lungă aproape până la genunchi dintr-o ţesătură pe care nu am reuşit să o identific, arămie.

            Un parfum discret de santal te întâmpina de la intrare, apoi  simţeai cum paşii ţi se afundau în covoare groase sângerii cu arabescuri negre şi galbene. Geamurile erau acoperite cu draperii verzi cu ciucuri de aceeaşi culoare şi fir de aur. În încăperea destul de mare  mai erau două sofale care te îmbiau să leneveşti şi o măsuţă joasă din abanos încrustată cu sidef.

Mă simţeam transportată în lumea magică a celor 1001 nopţi. Cu siguranţă era ceva magic în încăperea aceea, ceva ce nu mai întâlnisem niciodată .

            Stânjeneala mea, era probabil evidentă, eram o intrusă într-un spaţiu  care nu îmi aparţinea. În aşteptarea cafelei, m-am uitat în jur, curioasă. Mi-a atras atenţia un ceas aurit care ticăia pe o etajeră şi o fracţiune de scundă am avut senzaţia că mai trăisem clipa aceea, un deja- vu care m-a luat prin surprindere.

            Aroma cafelei proaspăt făcute m-a trezit la realitate şi atunci am  văzut-o aşezată într-un colţ pe o lădiţă. Era o lampă veche de aramă împodobită cu arabescuri fine. Mânerul avea o arcuire grațioasă, fermecătoare.     

            M-am ridicat apropiindu-mă de ea, simțeam că trebuie să o ating, neaparat trebuia să o ating.

            -S-a întâmplat ceva?

-Nu, am răspuns rușinată. Doamne, omul m-a invitat la el iar eu îi cotrobăiam printre lucruri. Admiram lampa aceasta, parcă ar fi lampa lui Aladin, i-am spus crezând că va gusta gluma. Însă el a ramas la fel de serios .

- Şi dacă ar fi aşa? Dacă ar fi o lampă magică? Ce ai spune?

-Nu există lămpi magice, nu există lucururi care nu pot fi explicate. Totul are o explicaţie logică.

-Eugen Ionesco a scris ,, Mă lovesc de limitele, de zidurile rațiunii mele,,. și cred asemeni lui că despre asta este vorba. Căutați explicaţii pentru orice, inclusiv pentru dragoste, pasiune. Inexplicabilul nu se cere mereu  explicat.

- L-ai citit pe Ionesco? Eram uimită.

Mi-a surâs, apoi cu un gest m–a îmbiat spre măsuţa de cafea. S-a aşezat turceşte pe o sofa, cu mişcări leneşe şi a aprins o ţigară;

• Ai presupus că dacă sunt arab, nu sunt cutivat?

Ochii aceia magnifici mă ţintuiau cu ironie.

• Nu m-am gândit la asta, să ştii.
• Da, ştiu pentru că eu scriu poezii şi proză  se presupune că sunt educat. Dar dacă  nu ar fi aşa, ce ai fi crezut?
• Aş fi crezut că eşti duhul lămpii, i-am răspuns, încercând să îl dezarmez cu un surâs.

M-a privit surprins.

-Adevărat? Şi ce te-ar fi făcu să crezi asta?

-Locul acesta, are ceva magic, dar habar nu am ce.

            -Magic?

            -Glumeam desigur. Ţi-am mai spus că eu nu cred în magie.

A urmat un moment de tăcere.  Am băut din ceaşca aburidă urmărind cu privirea desenul întortocheat al covorului.

            - Ce te-a făcut să vii  astăzi? Mi se părea puţin probabil să o faci.

            - Cred că a fost curiozitatea cea care a biruit pînă la urmă. Eşti o adevărată enigmă.

S-a ridicat, a lăsat ţigara fumegând în scrumieră şi s-a apropiat de mine.  

            - Pune-ți o dorinţă am să ţi-o împlinesc. Închide ochii şi pune-ţi dorinţa, ceva ce îţi doreşti mult de tot. 

Am închis ochii, ca să îi fac pe plac. Ce joc  naiv, copilăresc. Apoi i-am simţit palmele cuprinzându-mi tâmplele şi buzele lipite  de fruntea mea. Inima mea... bubuia nebună... nebună.

Magie! Omul acesta nu era real. Camera aceasta, era plăsmuirea imaginaţiei mele.

• Mi-am pus dorinţa să ştii, i-am spus îndepărtându-mă de el. Trebuie să plec. Mă aşteaptă mama.  Am spus asta cu vocea aproape sugrumată de emoţie.

-Am să te conduc.

- Nu, am să iau un taxi de la colţ. Mulţumesc.

Dimineţa m-am trezit covinsă că seara precedentă fusese un vis  frumos, un vis la care râvnisem inconştient. În viaţa mea se întâmplase ceva. Am deschis geamul de la cameră şi privind in grădină am rămas fără respiraţie.

Nu, nu există magie, trebuie să fie o explicaţie logică pentru asta.

În grădina tristă, dezgolită,  înflorise  magnolia, aşa cum îmi dorisem.