DEBUT: Carmen Botean

2032.09.09

10. macii

ea: mâine se face o săptămână de când i-am oferit darul. mâine e miercuri. și atunci, tot miercuri a fost. m-am trezit de dimineață în camera mea din tei, mirosind a bătrânețe. am patul chiar sub geam, iar diminețile, când deschid fereastra, aud pensionarii agitându-se deja, mișunând încă spre viață, după noaptea în care moartea i-a adulmecat pe toți. sunt convinsă că ăsta e motivul pentru care bătrânii nu dorm: nu închid ochii de frica ei, de frica morții. iar dimineața devreme se trezesc cu toții, ca într-o frăție, gata să păcălească viața că sunt încă activi, că se pot mișca, că durerile de spate sunt acolo, dar suportabile, că sunt încă indispensabili, cu plasa lor de cumpărături pentru piață ca mărturie a participării lor la viață. era agitație și miercurea trecută, exact ca azi. doamna maria își uda mușcatele și vorbea cu doamna ileana, care fusese deja la piață și cumpărase căpșuni cu 4 lei kilogramul să facă dulceață de care-i place lui ninișor, nepoțelul ei. domnul mișu se întorcea cu laptele, după ce oprise și pe la panagrande să-și ia o pâine moale, pe care să o poată mesteca fără riscul de a-i cădea proteza. în fine, doamna elvira, de la trei, se certa cu chiriașii de la patru pentru că făcuseră inundație, iar apa se infiltrase până la ea, pe pereții deja mâncați de igrasie. în demonstrația lor de a trăi, în exhibiționismul lor vitalist, m-am simțit deodată și eu demnă de viață. m-am ridicat din pat mulțumită. era 7 iunie. iar 7 e numărul meu magic. de fiecare dată când semnele unei zile se măsoară în cifra 7, știu că mi se vorbește mie. că sunt protejată și răsfățată de cineva de sus. am făcut un duș, apoi mi-am luat tricoul cel negru, cu spatele gol. mi-am machiat ochii așa cum fac în fiecare zi. creion negru pe pleoapa inferioară și mascara pe genele superioare. am zâmbit în oglinda ce-mi stă reazăm la pat, tăindu-mi picioarele de la genunchi în jos. uneori, când mă privesc în ea, mi-e frică să nu rămân realmente fără picioare. mi-e frică atunci că nu voi mai reuși să alerg, că mă voi nărui, ca un stâlp mâncat de carii de prea multă vreme deja. am pus un strop de parfum și am ieșit. am luat autobuzul, 77 (!), iar când am ajuns în fața clădirii biroului nostru, am hotărât să nu cobor. am lăsat în urma mea stația și m-am dat jos abia la gară. mi-era dor de trenuri. m-am așezat pe una din băncile ce par că străjuiesc peronul. am așteptat două trenuri ce duceau necunoscuți spre locuri unde eu n-am fost niciodată. m-am uitat minute bune la ei. la o doamnă care se întorcea la tei, cu bagaje de la țară: ouă, lapte și verdețuri. la un student ca mine, care-și aștepta iubita. ea purta un piercing în buza de jos și era fermecătoare cu părul ei roz. la cuplul de pensionari burghezi, ce se sprijineau reciproc, încă atât de galant, la coborârea din tren. la o fată singură, care, în lumina dimineții, nu părea să aibă nevoie de nimeni și de nimic. i-am cuprins cu privirea pe toți, iar când trenul a plecat din gară, și oamenii s-au risipit care încotro, mi s-a deschis în fața ochilor priveliștea șinelor năpădite de mănunchiuri de maci. m-am ridicat și am făcut câțiva pași să mă apropii de ei. tijele fragede tremurau în bătaia ușoară de vânt. m-am gândit deodată la el. aș fi vrut să fie acolo și să ne uităm amândoi la macii subțiri și să-i pot spune cât îmi plac. dar el nu era și părea că nu-l voi găsi azi nici la birou. m-am apropiat și mai tare de sângeriul acela tremurător ce se deschidea în vârful tijelor, până când nu m-am mai putut abține: am întins mâna și am rupt trei fire. voiam să vadă și el minunea. stăteam acolo, între șine, cu macii în mână, încercând acum să găsesc un plic, sau o vază care să-i adăpostească până la birou. mi-a venit ideea de a-i înconjura cu o coală albă și de a-i așeza apoi într-o folie transparentă. așa am și făcut. ajunsă în fața biroului său, am scris pe o coală A4 numele lui, cu majuscule uriașe, în dreptul foliei pe care o lipisem de ușă. înăuntru se ascundea darul meu, ofranda mea: trei fire de maci. lângă ele scrisesem următorul mesaj:

if i had had these

maybe you would have taken me

with you

that night.

just maybe.

i picked them up this morning, when the gardener wasn't watching[1]

el: pe 8 iunie am ajuns la birou la ora 12.00. cu o zi înainte, pe 7, pășculescu mă rugase să-l ajut. am terminat puțin după ora 12. ea m-a întrebat dacă sunt la birou, iar eu i-am răspuns că am plecat deja și i-am promis că ne vom revedea curând. nu m-am gândit niciodată că va face ceva atât de îndrăzneț! a doua zi, pe 8 așadar, am venit la birou cu munteanu și cu zsolt. înainte de a învârti cheia în butuc, am văzut plicul imens care mă aștepta lipit de ușă. numele meu stătea scris pe el cu atâta hotărâre, încât mi-era imposibil să nu-i ghicesc expeditorul sau să amân deschiderea lui. totuși, nu puteam să-l deschid chiar atunci, mai ales că munteanu și zsolt erau amândoi cu mine.

scrisori de amor, mon ami[2]?

nu, sigur e o propunere din partea vreunui colaborator. unii cred că sunt un magician al scenariilor care poate scoate aur din orice porcărie de schiță.

lucrez în industria filmului, astfel că asemenea propuneri sosesc frecvent. mereu se găsește câte unul care vrea să-i citesc scenariul. din fericire, plicul imporovizat dintr-o folie, în care niște foi A4 protejau cu delicatețe ceva voluminos, dădea senzația unui teanc de hârțogării oficiale, astfel că insinuările lui munteanu s-au curmat acolo. zsolt n-a zis nimic, iar eu am luat plicul, l-am zvârlit pe birou cu același gest cu care l-aș fi aruncat în coșul de gunoi și m-am prefăcut că uit de el. am început să muncim toți trei la proiectul nostru. două ceasuri a trebuit să mă ascund, să fug de toate scenariile pe care mi le făcusem cu privire la conținutul plicului. simțeam cum mă arde burta lui umflată, ce se odihnea acolo, pe birou, în dreapta mea. parcă o vedeam cum crește, ca o burtă nesățioasă de gravidă. mă așteptam să găsesc înăuntru inima zvâcnindă încă a unei păsări uriașe, sau ochiul rotindu-se încă al unui zimbru. după ce munteanu și zsolt au ieșit, am încuiat ușa după ei. muream de nerăbdare să deschid plicul.

am îndepărtat cu grijă folia și am luat cu ambele mâini protecția făcută din foi albe. imediat, niște firicele negre, ca niște ace de gămălie firave, au căzut pe vârful pantofilor mei și pe covor. gura mi s-a uscat instantaneu pentru că îmi păreau a fi fire de pistil de mac. mac roșu. mac de câmp. iar macii de câmp erau florile mamei. iar mama a murit la scurtă vreme după ce am cules amândoi maci. din gară. dintre șinele de tren ce-și așteaptă călătorii în tei. în după-amiaza aceea, mama, care în stadiul acela al bolii abia se mișca și abia vorbea, s-a ridicat în capul oaselor și m-a rugat să mergem împreună să privim trenurile în gară. părea senină, așa cum numai moartea, cu alaiul ei pregătitor, poate să te însenineze. și, deși știam că o însănătoșire a ei era imposibilă, că era vorba, totuși, de cancer, am crezut-o în acea zi. am crezut în seninătatea ei. parcă nici la îmbrăcat nu mai avea atâta nevoie de ajutor, iar puținele scări, de la etajul 1 până jos, le-a coborât aproape fără sprijinul meu. până la gară, mi-a vorbit numai despre ea și tata, și cum m-am născut eu, și cât de mândră era de mine, de cât de bine învățam și de cât de bine mă descurcam la școală. la gară, ne-am așezat amândoi pe o bancă și am început să le aruncăm firimituri porumbeilor. după ce-am isprăvit, am luat oamenii la rând. ne uitam la ei cu bunătate, cu acea toleranță cu care doar bătrânețea sau moartea îmbibă vederea oamenilor.  

la o doamnă care se întorcea la tei, cu bagaje de la țară: ouă, lapte și verdețuri. la un student care-și aștepta iubita. ea purta un piercing în buza de jos și era fermecătoare cu părul ei roz. la cuplul de pensionari burghezi, ce se sprijineau reciproc, încă atât de galant, la coborârea din tren. la o fată singură, care, în lumina dimineții, nu părea să aibă nevoie de nimeni și de nimic. i-am cuprins cu privirea pe toți, iar când trenul a plecat din gară, și oamenii s-au risipit care încotro, ni s-a deschis în fața ochilor priveliștea șinelor năpădite de mănunchiuri de maci.

mama s-a ridicat deodată și s-a îndreptat spre macii care tremurau între șine. zadarnic am încercat să o conving că degeaba îi rupem, că se vor ofili pe dată, că nici măcar nu vor ajunge întregi acasă. se încăpățânase și gata, ca și cum macii aceia strângeau în roșul lor toată seva de viață care-i mai rămânea ei, muribundei. ca și cum și-ar fi luat în mână propriile vene, într-un gest de a le așeza din nou la locul lor, înăuntru, să-i dea viață. viață. am sfârșit prin a lua câteva fire, iar mama mi-a zâmbit larg, și senin, și limpede, iar viața părea să o fi locuit iar deplin, fără nici cea mai mică umbră. când am ajuns acasă, m-a zorit să le pun repede în vază. m-am grăbit să caut una în bucătărie, și n-am găsit. am căutat în debara și, cum tot nu găseam, am înșfăcat un borcan pe care l-am umplut, zgomotos, cu apă de la chiuvetă. am alergat în camera mamei, să aranjăm amândoi macii noștri în borcan. dar mama se prăbușise pe pat, iar umbra morții hâde se întindea din nou, ca o pânză de păianjen, pe fața ei. mi-a făcut semn cu mâna să pun florile în borcan, iar când le-am ridicat de pe masă, pistilul negru al macilor mi-a căzut pe șosete, iar petalele deja zimțate, atinse de o ofilire precoce, s-au rostogolit pe covorul de sub picioarele mele. mama, cu o mână întinsă, și-a întors capul spre perete, iar brațul i-a căzut flasc pe pătură. era aprilie atunci. macii înfloriseră devreme. la capătul lunii următoare, mama a murit. iar după alte două luni, am întâlnit-o pe ana.

și uite, anul ăsta, cât de târziu au înflorit macii!

am deschis colile mototolite, în care ea înfășase florile, așa cum o mamă își înfașă copilul în scutece albe și moi de bumbac, iar petalele macilor mi-au căzut la picioare. una singură a rămas atârnată de gămălia unui fir aproape veștejit. simțeam că buzele îmi crapă și că gura mi-e deplin uscată, ca pământul zbicit bine. am pus pachetul pe birou și am făcut câțiva pași înapoi. mă ardea. mă ardea cumplit. nu înțelegeam. nu înțeleg nici acum de unde știe fata asta totul? care e taina care i se deschide și prin care ajunge la mine? de unde-mi știe trecutul și viața și anii? de unde vine și cine mi-a trimis-o? mi-am luat capul în mâini și am rămas așa, uitându-mă la singura petală aninată de tijă. da, i-am scris atunci. i-am scris despre grădini. [...]

au trecut 7 zile. și sunt convins, mai ales de atunci încoace, că taina aceasta e mare. și că nu-mi stă în putere să o îndepărtez. că mi-e imposibil să mă așez de-a curmezișul ei. că e deja în mine.