Rarissim: o cântăreață între cărți

Am trăit o fulgurație de viață, în finalul căreia mi-am amintit, din nou, de poetul Baumarchais: „Atât de rar, încât e imens!”
Cineva, aflând ce mi s-a întâmplat, a remarcat (admirativ sau cu un crâmpei de gelozie?) că am avut parte „de un concert pentru o singură persoană”.
Plecasem de la Biblioteca Județeană Bistrița-Năsăud, după o întrevedere cu managerul ei, poetul, preotul, prietenul Ioan Pintea. Eram bucuros să fi aflat și văzut cartea bilingvă, apărută deunăzi în Franța, a celui care a fost / este Vasile Dâncu - „patriarhul” de la Runcu Salvei.
În drum spre gară, m-am abătut la librăria de la capătul bulevardului Decebal. Voiam să știu dacă, între timp, le-a parvenit recentul meu volum „Timp al măștilor”- scos la prietenoasa editură „Școala Ardeleană”, condusă de prietenul George Vasile Dâncu. Iată, am invocat trei nume de oameni de cultură, originari din seducătorul Runcu Salvei.
Dar aveam să dau de încă cineva, originară de acolo - artista cântăreață Maria Marinela Monda, angajată la această librărie.
Ne-am revăzut cu plăcere. Ne cunoscusem, cu doi ani în urmă, la poalele Munților Țibleș, într-o zi de sărbătorire a folclorului românesc, pe care Alexandru Câțcăuan - șeful Casei de Cultură a Sindicatelor Bistrița-Năsăud - dorește s-o permanentizeze.
I-am apreciat atunci prezența Mariei în programul de cântece populare. Avea o voce de un timbru cuceritor.
Între timp, am „descoperit-o” la această librărie, de fiecare dată întâmpinându-mă cu expresia omului care abia ar fi așteptat acest moment. Știind-o din Runcu Salvei, i-am spus de cartea, în franceză, a runcanului Vasile Dâncu. „Și eu o am!” - a exclamat bucuroasă; dar spre mirarea mea, cum de a ajuns așa de repede la ea. Mi-a dezlegat „misterul” îndată: Cu actualul director al editurii clujene se cunoaște încă din vremea copilăriei.
Iar eu, de colo: „Ei bine, o să primești o carte de la cineva cu care nu ai copilărit”. Tocmai aveam un exemplar din cartea de care venisem să mă interesez. Pe foaia de titlu i-am scris că îi doresc, cu vorbele tatălui meu din Dumbrăvița: „Dumnezeu ne țină-n bine / Și pe tine și pe mine”. Iar ea m-a prevenit îndată: „Am să vă cânt o doină despre mama și fata ei”. Eu, lângă casierie, ea, dincolo de tejghea.
Și Maria Marinela a doinit, pentru mine.
Am sesizat, mai întâi, contrastul între sobrietatea, oarecum senină a chipului, și delicatețea vocii.
Doina: Acum o percepeam altceva decât un cuvânt, altceva decât o înlănțuire de pulsații melodice. Cântecul ei ne decuplase de preajmă, nu mai eram decât noi doi, două făpturi, dintre care una dăruia, alta primea. Simțeam un cald al pieptului, de parcă venea înspre mine un flux al generozității afectuoase. Se deschidea în mine, deopotrivă, parcă o înțelegere nouă a sufletului meu.
Nu țin minte cum am ieșit de acolo. Dar am rămas cu darul Mariei.