EDITORIAL de Andrei Moldovan: O amintire

Era cândva, nici măcar nu ştiu dacă e mult de atunci sau puţin, în toamna anului 1966, într-un septembrie generos, din câte îmi aduc aminte. Revenisem din vacanţă la Cluj, pentru ultima clasă de liceu şi abia m-am instalat în internat că mi-am şi căutat un însoţitor cu care să mă întorc în ţinuturile năsăudene, la Centenarul Coşbuc. Evenimentul se anunţa unul fără precedent: îi preocupa până şi pe oamenii de rând pentru care poetul era mai presus decât sfinţii din calendarul creştin, de vreme ce nu era serbare şcolară fără versuri de George Coşbuc, declamate şi cântate, nu era babă în sat să nu-ţi poată recita măcar două-trei poezii ale bardului. Sorocul era aşteptat cu nerăbdare de întreg ţinutul, iar, dacă s-ar fi întâmplat atunci o minune, oamenii ar fi spuscă aşa se cade să fie pentru cinstirea Poetului, drag şi lui Dumnezeu. Simţeam că nu pot să lipsesc de acolo, în ciuda faptului că părinţii, învăţători, bănuind ce-mi trece prin cap, mi-au atras atenţia în mod special să nu plec de la şcoală, iar în buzuna raveam doar cei 15 lei care mi se cuveneau lunar pentru cheltuială.
Un coleg de clasă „extern”, adică clujean, s-a lăsat impresionat şi a decis să mă însoţească, aşa că, în ajunul Centenarului, am luat un tren de noapte până la Salva. El a luat o bucată de pâine, eu aveam slănină pusă de părinţi, să-mi suplimenteze mesele de la cantină. Din Salva am mers pe jos câţiva kilometri, până la Hordoul lui Coşbuc, pentru că de la intersecţia spre Maramureş erau oprite toate autobuzele şi căruţele (autoturisme erau foarte puţine la vremea aceea!), iar mulţimea de oameni înainta spre locul râvnit, precum apostolii lui Iisus. În sat era un mare vacarn, iar grupurile se aşezau pe dealutile din jurul satului, ca într-un imens amfiteatru. Nu-i chemase nimeni, nu i-a adus nimeni. Pur şi simplu, întreg ţinutul s-a mişcat, precum la o minune dinainte anunţată. Am găsit şi noi loc pe dealul din faţa şcolii, în curtea căreia se amenajase o scenă impresionantă. Numai că, neputând sta locului, am coborât să încercăm să vedem casa poetului, să luăm în seamă tot ce stătea în puterile noastre, doar de aceea venisem. Eu aveam un aparat foto Smena 6, cu film pentru 36 de poziţii, deci mă consideram un adevărat reporter. Aşa se face că m-am rătăcit de prietenul meu şi nu a mai fost chip să ne întâlnim, cu toate eforturile pe care le-am făcut amândoi, cum am aflat după aceea. Eforturi serioase, pentru că la mine era slănina, iat la el pâinea şi briceagul în formă de peşte. Dacă el s-a mai descurcat cu foamea, eu nu prea aveam cum.
Nu m-am mai întors pe deal, dar, în căutările mele, am reuşit să mă caţăr pe acoperişul veceului din curtea şcolii, plin şi el de tot felul de lume, mă rog, care a putut să-l escaladeze. Era acoperit cu ţiglă, dar nu s-a prăbuşit. Bune materiale de construcţie se făceau pe atunci! Era un loc privilegiat, cam la 100 de metri în faţa scenei, unde s-au perindat scriitori şi oameni importanţi din ţară şi străinătate ca să susţină alocuţiuni de omagiu la adresa lui Coşbuc. Nu pot să uit cuvintele unui scriitor italian (prin translator) care spunea că, dacă un poet este astfel sărbătorit, înseamnă că la români poeţii nu mor niciodată. Un spectacol grandios a urmat pe scena din faţa mea, aşa că mi-am păstrat locul, cu mare grijă.
La sfârşit, am încercat să mă întorc la Cluj cu una dintre garniturile care staţionau încă în gara Coşbuc (mă entuziasma faptul că nu-şi cumpăra nimeni bilet!), dar n-am reuşit să urc nici măcar pe scări. Convins de câţiva consăteni pe care i-am întâlnit, dar şi de foame, am plecat cu ei, pe jos, spre casa părintească (din nou la Salva, iar de acolo încă vreo zece kilometri până acasă). Drumul, la cele vreo 60 de kg cât aveam, l-am făcut uşor, aproape fără să-mi dau seama. Părinţii nu au fost foarte surprinşi, cred că se aşteptau la isprava asta, pregătirile pentru reîntoarcerea mea la şcoală erau cam gata, doar că eu aveam atenţia concentrată doar la farfuria din faţa mea.
Cum se întâmplă, amintirea aceasta mi-a fost stârnită de câteva fotografii ale Centenarului, expuse la Biblioteca Judeţeană. Printre ele, cea cu veceul din curtea şcolii, în care m-am regăsit.