Irina Petraș: Cu burta pe carte

Intram în clasa întâi în 1954. Se împlineau două decenii de la înălțarea „lăcașului de cultură românească”. Abia cu un an în urmă, școala devenise mixtă, cu românii și sașii în aceeași clădire și, curând, sub conducere unică. Deși clasele B au rămas mereu linia germană a școlii. Totodată, fetele și băieții învățau împreună, nu în clase/școli separate.
Câteva detalii pentru un sumar fundal istoric. Prima școală românească data din 1866, iar în 1888, se înfiinţa Despărţământul Agnita al ASTREI. Până atunci, școli existau doar pentru comunitatea săsească, pe lângă biserici. În 1892, lua fiinţă Asociaţia Literară şi prima bibliotecă de împrumut din localitate (biblioteca orășenească se deschidea abia în 1953, parcă pregătindu-se să mă întâmpine). În 1909, apărea ziarul Agnethler Wochenblatt, publicaţie care consemna evenimentele din târg şi din împrejurimi. În 1950, Agnita devenise oraș și era în plină dezvoltare.
Veneam la școală din una dintre locuințele noastre provizorii (abia peste un an se va termina casa noastră cea nouă de pe Aleea Teilor). Nu era departe, dar aveam de trecut peste linia de cale ferată a Mocăniței, care traversa orașul și schilodea oameni an de an. Așadar, îmbrăcată în uniforma de inspirație rusească – rochiță pepit și un șorț cu volane mari, căzând pe umeri (alb în zi de sărbătoare, negru în zi de lucru) –, cu codițe subțirele și funde albe, cu flori pentru tovarășa, dar și cu o carte de povești strânsă la piept (citeam deja de la 5 ani, voiam să se știe că nu mă tem de școală și de cărțile ei!), am pornit-o cu ai mei spre școală. Aveam voie să intrăm prin poarta din față, rezervată profesorilor, doar era sărbătoare. Cum porțile fuseseră larg deschise, rămăsese ițit în mijloc pintenul de metal în care se opreau la îmbinare. Prea emoționată, cu ochii la fațada școlii, nu-l văzusem. Firește, m-am împiedicat și am intrat în curtea școlii aterizând cu burta pe carte. M-am ridicat rapid, mi-am recuperat cărticica și florile și m-am prefăcut că nu se întâmplase nimic. Nu puteam să stric marele moment cu smiorcăieli! De aici încolo, lucrurile au mers strună. Vremea era frumoasă. Am stat cuminți în careu, am ascultat cuvântări solemne, ne-a cântat de bun venit corul școlii (în română și în germană; corul avea tradiție în Agnita, primul fusese înființat în 1863). Am intrat apoi în clase, s-a strigat catalogul. Fiind, pe atunci, mică de statură, am fost așezată în prima bancă. Alături, un băiețel brunețel și neastâmpărat. Învățătoarea spera să-l cumințesc. Nu cred că am reușit. El, în schimb, a fost generos cu păduchii din dotare. Curând, toată clasa mirosea a motorină, de la podele, și a petrol, de la metodele disperate ale mămicilor de a ne scăpa de invazie. Dar a trecut cu bine episodul și ne-am văzut de treburi: Ana are mere, A mare de tipar, a mic de tipar… În pauze, jucam „Mi-am pierdut o batistuță”, „Țăranul e pe câmp…”, „Mingea popoarelor”, „Casa” (o variantă a celebrului șotron).
Una peste alta, se pare că intrarea mea dramatică în clasa întâi a fost un semn: așa am rămas, următorii 11 ani, cu burta pe carte. N-am nicio amintire rea din şcoală. Am spus-o de multe ori: liceul din Agnita nu m-a trimis în lume neajutorată..