Vasile V. Filip: Începuturile. Abecedarul ’60

Ce-mi amintesc de prima zi de școală? Mai nimic, și mă tem că, răspunzând acestei anchete, voi începe să fabulez. Căci a încerca să-ți amintești de începuturi implică acest risc: acela de a mitiza, de a confunda memoria celor din afară (încă nu tocmai bine conturată, la șase-șpte ani) cu cea a celor dinlăuntru.
Am intrat la școala din Chiuza în septembrie 1960. Adică puțin înainte de a fi împlinit șapte ani. Fusesem, anterior, vreo trei ani la grădiniță. Așa că nu mă speria prea tare ieșirea din mediul familial, deja experimentată, treptat. Ba chiar, intrând la școală, mă mai apropiam puțin de casă, căci primii (primul?) an(i) de grădiniță îi/îl făcusem într-o casă de la marginea satului („La Fericu”), casă mare, de piatră, destinată de „Sfatul Popular” anume acestui scop (rechiziționată la reforma de după război de la o familie înstărită, mă gâdesc azi). Iar școala era mai aproape, dar era încă în lucru.
Și totuși, mi-amintesc că mă încercase gândul de-a mă ascunde undeva de școală, poate într-o groapă pe care să mi-o sap singur, în grădină...
Fratele mijlociu, Doruț (eu eram cel mic), tocmai terminase, în 1959, cele șapte clase din sat, ba chiar și anul întâi de profesională, la Bacău (Grupul Școlar „Steaua Roșie”). Iar cel mare, Dumitru, plecase de acasă chiar înainte de a absolvi cele șapte clase, să lucreze ca muncitor necalificat. (Se va întoarce spre școală, spășit – adică la „fără frecvență” - abia în pragul maturității și al serviciului militar.) Eram, vreau să zic, practic, singur la părinți.
Dar n-aveau ei grija școlii mele, ci alte griji, mult mai mari: pe de o parte (dinspre autoritățile locale), presiunea de a intra în Colectiv (erau țărani mijlocași, și n-ar fi voit), altminteri Doruț ar fi putut fi trimis acasă de la profesională; pe de altă parte (dinspre bunicii din partea tatălui, în casa cărora stăteam), presiunea de a părăsi casa, pe care voiau s-o lase moștenire mătușii Maria, sora mai mare a tatei, plecată (după o căsătorie ratată) la București. Vor începe, chiar în acel an, construcția unei case noi, pe o grădină din apropiere (expropriată ca „excedentară” de la niște vecini), primită de la Colectiv (în care se înscriseseră și din acest motiv); casă în care ne vom muta în anul următor (aprilie 1961), chiar înainte de a termina eu clasa întâi.
De prima zi de școală, ziceam, nu-mi amintesc prea multe. Doar că se pregătea un careu, cu toate cele șapte clase ale școlii (și câțiva părinți ai noștri, ai celor din clasa întâi, dar fără flori, și nu-mi amintesc să fi venit și ai mei). În tot acest timp (destul de lung), cât a durat pregătirea careului, a fost o nesfârșită foșgăială în curtea școlii: se revedeau colegii din clasele mai mari, cei din „ciclul II” venind inclusiv din satele aparținătoare (Săsarm, Piatra și Mireș, care nu aveau școală decât pentru ciclul primar). Pe unii îi cunoșteam, mai ales ca foști prieteni ai lui Doruț. Mă simpatizau, că nu trebuiau să insiste prea mult, ca să mă pună să cânt. Ce-mi amintesc, însă, de atunci e grimasa lor de greață, când aflau că intru „într-a întâia”. Pentru că fiecare clasă „beneficia” de câte două versulețe caracterizante, în folclorul școlar vehiculat intens mai ales în prima zi de școală, iar cele ale clasei întâi erau cele mai „apetisante”: „Clasa întâia / Linge râia!”
Din ceremonia primirii oficiale nu-mi amintesc decât de culoarea roșie stridentă a feței cu care era acoperită masa „oficialilor”, ca și de faptul că primarul de atunci (denominația era alta: președinte de Sfat Poplular, același cu Președintele Organizației de Bază, pe comună, a Partidului Muncitoresc Român), un tip agitat, cu mustăcioară, șapcă și haină de piele, de prin Mireș, a spus ceva despre Partid și ceva despre Cuba (”Jos mâinile de pe Cuba!”), proaspăt intrată în „lagărul socialist”. Dar cei mai mulți din asistență, inclusv părinți, înțelegeau c-ar fi vorba despre „cupa” – regionalism pentru sticla de un litru – care, la nunți, circula din om în om (nu era încă moda păhăruțelor mici) și pe care cei îndrăgostiți de „horincă” o țineau cam mult timp în mână.
Am intrat apoi în cea mai spațioasă sală a școlii, vreo optsprezece copii speriați, și ne-am cunoscut viitoarea învățătoare: „tovarășa” Maria Bolog, din Săsarm. Cum voi afla apoi, nu era calificată, n-am avut învățător calificat decât în clasa a IV-a, iar în gimnaziu („ciclul II”) n-am avut decât doi-trei profesori calificați, cei mai mulți fiind doar absolvenți de liceu, cel mult în curs de calificare (studenți la „f.f.”).
Nu mi-a prea plăcut învățătoarea, era o străină ce nici măcar tânără nu mi se părea (deși era) și avea o rochie în culori țipătoare. Dar mi-a plăcut enorm abecedarul pe care l-am primit, cu poze ca dintr-o carte de povești. Ilustrații realiste (aș zice azi), deloc schematizate, cu fetițe în uniformă, cu bluziță în pătrățele albastre și șorțulețe albe, dacă se aflau la școală, și cu cămăși populare (ii), albe cu onament colorat pe mânecă („șire”, în grai local), dacă se aflau în vie sau în livadă, la culesul strugurilor sau al fructelor; cu rândunele și iepurași, cu câini și pisici „ca vii”, cu drumuri de pământ spre școli cu acoperiș roșu, aflate parcă la margine de pădure, cu mame blânde și învățătoare frumoase. Am și acum, când scriu aceste rânduri, pe masă, acest abecedar, respectiv o copie scanată profesional, de către dl Camil Hosu, de la Biblioteca Județeană „George Coșbuc”, din Bistrița. Pentru că, dând de urma abecedarului (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1960, autori Maria Giurgea, Clara Maru, Maria Boștină, ilustrații de Coca Crețoiu), la un fost coleg de liceu, la fel de îndrăgostit de această minunăție editorială, l-am împrumutat (și câtă grijă mi-a dat!) tocmai pentru a-l copia, lucru pe care l-a făcut, spre cinstea lui, și Ioan Pintea, directorul Bibliotecii, pentru a-l introduce în patrimoniul de carte al acestei instituții.
Ca profesor, mi-au mai picat abecedare în mână, de atunci. Niciunul ca cel din ’60. Care închide între coperțile sale unicul univers al copilăriei, așa cum am cunoscut-o, așa cum o înțeleg și azi. A fost poarta prin care, intrând, am descoperit școala, în care voi rămâne o viață (profesională), am descoperit universul miraculos al cărții, în care am rămas „prizonier voluntar” (cum zicea Denis Russos într-unul din cântecele sale) și din care sper să nu scap niciodată.