Prof. Augustin Rus: Intrarea triumfală în istorie ...
Realizările mai deosebite din diferite domenii, intră mai rapid sau mai lent în istorie. Un asemenea parcurs l-a avut Catedrala Națională sau Catedrala Mântuirii Neamului, datorită ideii edificării ei, a locului unde să fie amplasată, a dimensiunilor, a cheltuielilor, a exprimării unor puncte de vedere, etc. Toate aceste aspecte au fost parcurse într-un timp istoric, până când factorii decidenți și cei implicați au reușit realizarea ei. Pentru mulți români, multe milioane ca număr, a fost un privilegiu să poată urmări, „consacrarea” acestui măreț edificiu, prin realizarea căruia se poate întări „unitatea națională”, se poate întări credința și speranța în sprijinul divin.
„Așa o întâmplsre măreață”, la care au putut participa mulți români, direct sau indirect, va pătrunde în memoria individuală și colectivă, este o dovadă certă a capacității creatoare și de sacrificiu a poporului român.
Prin reprezentanți de seamă din ținuturile Năsăudului, Becleanului și Bistriței, bine coordonați și sfătuiți, am putut participa la momentele esențiale ale sfințirii picturii interioare din Catedrala Națională, cu condiția înlăturării unor obiecții subiective, a înțelegerii necesității unirii prin credință, asemeni unui „fir al Ariadnei” urmat cu sacrificii de multe generații.
„Catedrala Națională”, denumire care poate se va încetățeni treptat, poate deveni o importantă atracție pentru credincioșii ce caută lumina și liniștea divină, împăcarea cu sine și cu Dumnezeu, speranța unei vieți echilibrate între materie și spirit, ajutor în momentele mai dificile de pe parcursul vieții.
Cinste celor care au gândit și realizat acest măreț edificiu la care îi poți atribui multe semnificații.
Prof. Rus Augustin
























Comentarii
Preafericite, iartă-mă că ieri
n-am vrut să vin la tine în odaie,
era prea mare tîrla de boieri
și prea mulți lupi ce s-au făcut de oaie.
Așa că m-am urcat pe-un tomberon
ca să privesc filmarea pe-un perete
în care eu pictat pe cer, în tron,
vă turnam vin să nu muriți de sete.
Cei însetați însă n-au fost primiți
că amărîții n-aveau loc în strană,
așa c-aș vrea, dacă-mi îngăduiți
să-i las să-mi bea tot sîngele din rană
și trupul meu, precum am și promis,
să îl împart afară ca pe-o pîine
celor care trăiesc cu mine-n vis
sperînd că omul nu devine cîine.
Sunt tare curios ce părere au cititorii despre comentariul lui ... Mircea Dinescu !
Omul vrea să ne arate că știe face poezii și știe binișor, dar se potrivesc precum nuca-n perete cu tema. Aluzii vagi într-o ciorbă cu apă de ploaie...„Cine știe scrie...e scriitor, cine nu, critic„-spunea nemuritorul Caragiale.
Poezia lui Dinescu e frumoasă, nu-i deloc indecentă. E un fel de pamflet, dar e mai mult decît atît, ironia se transformă în dramă. E admirabilă, scrisă în stilul extraordinar al lui Dinescu. Surprinde bine evenimentul, unde cei care n-aveau loc în strană puteau identifica între privilegiați și lupi care presentau un chip de oaie. Să fim clari: unii rîdeau sau urmăreau telefonul în vreme ce alții își făceau cruce! În anumite situații, te mai uiți la telefon discret, dar nu faci din asta un sport.
In primul rând denumirea "Catedrala Mântuirii Neamului" are o semnificație religioasă mai profundă fiind preferabilă denumirii de "Catedrala Națională", care este considerată prea banală din punct de vedere spiritual.
In al doilea rând, în anul 2010, Patriarhul Daniel binecuvântat începerea lucrărilor de construire a Catedralei Mântuirii Neamului într-o ceremonie desfăşurată pe şantierul situat în apropiere de Palatul Parlamentului:
„E vorba de o catedrală care nu e nici mare, nici mică. Este de zece ori mai mică decât Casa Poporului de alături, dar suficient de mare pentru a aduna clerul şi credincioşii laolaltă în interiorul bisericii. Nu aşa cum se întâmplă acum: clerul rămâne în biserică şi credincioşii rămân în afara locaşului de cult”,declarat Patriarhul, după care a continuat: „Ea este o necesitate practică, ţinând seama de numărul mare de aproape şaizeci de ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din care nu încap mai mult de doisprezece în Altarul Catedralei actuale de pe Dealul Mitropoliei. Deci, este o necesitate practică”.
Este una dintre cele mai coerente satire morale din Dinescu de după 2000.
De multe ori, în perioada târzie, poezia lui Dinescu a pendulat între farsă și lamentație; aici însă, tonul e echilibrat, amar, lucid, dar fără cinism gratuit.
• Cei care o critică, o fac din reflexul (românesc, din păcate) de a confunda satira la adresa clerului cu blasfemia. Dar textul nu lovește credința, ci instituția – ornamentată, filtrată politic, închisă „afară” pentru cei „amărâți”.
Dinescu nu neagă mântuirea, ci o restituie oamenilor simpli.
• Cei care o laudă, au simțit exact asta: că poetul își asumă rolul unui Hrist modern, ironic, dar empatic. Imaginea de pe final – „să împart afară ca pe-o pâine” – e poate cea mai creștină dintre toate, chiar dacă sună blasfemator pentru unii.
💡 În fond, Dinescu nu contestă credința, ci proprietatea asupra ei.
Mulțumesc celor care și-au exprimat o părere despre articolul referitor la sfințirea picturii interioare a Catedralei Naționale sau Catedrale Mântuirii Neamului, care ne poate reprezenta în lumea creștină ortodoxă. Nu sunt însă convins 100% că textul de la comentariu aparține poetului Mircea Dinescu
Adaugă comentariu nou