Primul pas în viaţa de şcolar

Nu-mi amintesc s-o fi iubit pe doamna mea educa¬toare, o femeie frumoasă, dar distantă, despre care mi-am amintit mereu că a fost primul dascăl care m-a nedreptăţit, pedepsindu-mă, din te miri ce motiv copilăresc. Cele trei luni de vacanţă au fost, aşadar, un amestec de bucurie şi emoţii, legate de ce mă aştepta, din toamnă...
Prima zi de şcoală, din 15 septembrie 1962, mi-a rămas puternic întipărită în memorie. Uniforma nou-nouţă, cu o rochiţă albastră (asemănătoare cu cea de la Grădiniţă), dreaptă şi lungă până peste genunchi, cu guleraşul alb şi cei patru năsturaşi, mă aştepta pe un umeraş de lemn. Cu şorţul de sărbătoare, alb, cu volane pe umeri şi buzunare încăpă¬toare (după modelul sovietic al vremii), cu ciorapii trei-sferturi, tot albi, şi pantofiorii negri, de lac, închişi cu bareta la modă pe atunci, uniforma mea era completă. Mama, emoţionată şi ea, m-a ajutat s-o îmbrac, mi-a împletit părul în două codiţe, terminate cu nişte funde, ca nişte mari fluturi albi, ce poposiseră pe umerii mei, ca o promisiune că mă vor însoţi, mereu, pe noul meu drum, de şcolăriţă. Ghiozdanul era nou, mirosea a nou, precum cele două caiete, unul cu pătrăţele şi unul cu linii, „dictando”, care trebuiau să aştepte acasă, lângă penarul de lemn, în care se găseau creioanele colorate, condeiul („tocul”) cu peniţă şi călimara cu cerneală, pe care aveam să le folosim abia după vreo două săptămâni, când ne familiarizasem cu şcoala.
Mândră şi emoţionată, cu creştetul „încoronat”, regulamentar, de cordeluţă, evident, tot albă, am ajuns în „curtea mare” a Şcolii Me¬dii Nr. 14, unde aveau loc festivităţile, serbările şcolare. Duceam cu mine, din grădina mătuşii Raveca, un splendid buchet, din „ruji” de toamnă, pe care urma să i-l dau viitoarei mele învăţătoare. Ştiam, de la ai mei, doar cum o cheamă, dar nu o văzusem niciodată. Fusesem repartizată în clasa I A, „păstorită” de Maria Borconi. În acea zi de toamnă însorită, nu aveam cum să ştiu că providenţială va fi întâlni¬rea cu „Tovarăşa”, cu învăţătoarea mea, adevărată şansă a trecerii mele prin şcoală, încă de la primii paşi, ce aveau să întregească va¬lorile dobândite în familie. Cu inima strânsă, m-am apropiat de grupul în care se strânseseră viitorii mei colegi.
În mijlocul copiilor guralivi şi a părinţilor vizibil emoţionaţi, stătea o femeie înaltă, zveltă, îmbrăcată cu o rochie bleumarin cu picăţele şi guler alb de dantelă. Părul ei negru, ca abanosul Albei-ca-Zăpada din poveştile de demult, părea venit (parafrazându-l pe Blaga) din acelaşi izvor cu noaptea ochilor ei. Ochii aceia, pătrunzători, vii, expresivi, m-au fascinat încă de la prima întâlnire, până azi. Erau când aspri, când calzi, vorbindu-ne fără să mai fie nevoie de cuvinte. Impuneau respect, dar nu teamă. Ne-a aliniat, doi câte doi (după pre¬ferinţe şi prietenii), cu zâmbetul ei liniştitor, revărsat peste emoţiile tuturor. După clasicele discursuri oficiale, toţi cei 38 de colegi am intrat în sala de clasă, după ce am străbătut ca¬reul sărbătoresc, poate simţind importanţa momentului. În clasă, ne-a întâmpinat, mai întâi, lumina de miere a toamnei, apoi mirosul înţepător de motorină (dezinfectantul de atunci al duşumelelor, care m-a urmărit următorii 12 ani, ca elevă).
După ce am încărcat braţele învăţătoarei cu florile aduse (pe care a ştiut să le pri¬mească, mai întâi, cu o mângâiere pe creştetele noastre), ne-am aşezat în băncile încă prea mari pentru noi, pe care tronau, festiv, Abecedarul şi Aritmetica, legate cu un şnur albastru, alături de o floare. Nu mai ştiu ce sfaturi şi încurajări ne-a transmis „Tovarăşa” (cum ne-a cerut să ne adresăm), dar, plecând spre casă, mi se părea că toată lumea ne privea altfel, mai gravă. Cu acea primă zi de şcoală, a început formarea mea profundă, sufletească şi intelectuală, clădită pe întâiul exemplu „instituţional” al învăţătoarei mele, Maria Borconi. Au mai fost şi alţii, nu mulţi, care au completat personalitatea mea, dar temelia a fost pusă temeinic de acea fiinţă aparent firavă, în realitate, foarte puternică. Ceva mai târziu, mi-am dat seama că am avut noroc să-mi intersectez viaţa cu dânsa. Acum e centenară, mai firavă la trup, dar cu mintea ascuţită şi cu înţelepciunea primită de-a lungul atâtor generaţii de mici şcolari.
La veacul ei de viaţă, era perfect lucidă, cu o memorie, cum se zice, „de elefant”. Îşi amintea nu doar cum erau vremurile şi vieţile în anii interbelici, dar şi în timpul stali¬nismului sau al comunismului. Am înţeles ce valoare aveau amintirile unui om inteligent şi fin observator al timpurilor şi oamenilor întâlniţi în cale. Am vrut să aflu cum apărea, în ochii ei, fiecare nouă generaţie de elevi. Am aflat mici frânturi, scene care puteau fi uşor trecute cu vederea, mai ales din prima zi de şcoală, când învăţătoarea încerca să-şi „citească” noii elevi: un tată emoţionat şi uşor panicat, până şi-a intersectat privirea cu cea a fiicei lui, altădată, apărea un băieţel, crescut de bunică, o ţărancă simplă, pe care micuţul o ruga să nu-l lase „cu în¬văţătoarea aia bătrână”. Viaţa ei era un adevărat „hronic” al vârstelor unei dăscăliţe cu har. Memoria ei uluitoare păstrase, într-o ordonare meticuloasă, numele celor mai mulţi colegi de-ai mei de clasă (din 1962-1966), în ce bancă stăteau, ce temperament aveau, care le erau problemele familiale (pe acele timpuri, erau obligatorii vizitele dascălilor la domiciliul elevilor), care ce au devenit la maturitate. Cu unii încă mai păstrează legătura, despre cei mai mulţi, ştie ce destine, ce realizări au avut.
Poate sună siropos, dar eu sunt fericită că „prima mea zi de şcoală” se repetă, de 63 de ani, în multe anotimpuri, mereu îmbogăţită de noi trăiri, cu învăţătoarea mea, în ochii căreia încă mă mai pot oglindi.