Uniforma

Prima zi de școală? Sinceră să fiu, nu mi-o amintesc foarte bine, sau în orice caz nu ca pe o mare emoție, nici pozitivă, nici negativă, deși la 6-7 ani suntem deja la vârsta la care amintirile se cristalizează, sunt mult mai concrete; îmi amintesc mai bine prima zi de grădiniță, când am plâns și am țipat ca din gură de șarpe că nu am ce să caut acolo (dar în câteva zile totul era deja uitat); grădinița era, ca și clădire, în aceeași curticică romantică, zic acum, cu bisericuța Veronicăi Micle, cum îi ziceam noi, iar școala Bob exact peste drum, cu clase și în Piața Unirii. În general, mi-a plăcut la școală, la toate vârstele, eram un copil cuminte și ascultător (deși, în clasele 1-4, nu o dată a fost sunată mama pentru că vorbeam foarte mult și deranjam orele). Marele avantaj a fost că unii dintre colegii din clasa I veneau de la aceeași grupă mare, deci nu era un „șoc” nici din acest punct de vedere. Am o poză de la festivitate, micuță, alb-negru, cu părinții anilor 70 cu un aer mafiot, o mare de gladiole și o altă mare de funde albe gigante care răsăreau de pe capetele tuturor fetițelor emoționate. Îmi aduc aminte foarte bine banca și fericirea că, fiind cea mai înaltă, am fost repartizată pe ultimul rând – unde și ochiul vigilent al învățătoarei ajungea mai greu. Deși, cum spuneam, ciripitul non stop, rezultat din poveștile nesfârșite cu prietena și colega mea de bancă Flavia, acoperea uneori glasul învățătoarei. Eram o „gașcă”de vechi amici, ne cunoșteam deja, ne jucam împreună în toate pauzele, ne vizitam acasă la zilele de naștere, cum era pe atunci moda, când întorceam cu susul în jos apartamentele părinților. Îmi plăcea să citesc – intram în clasa I cu alfabetul învățat, știam să scriu, caligrafia era atunci un fel de desen tehnic, ca și complexitate, dar mereu împănam desenele cu compoziții proprii, animăluțe, figuri geometrice, floricele. Toate caietele mele, din clasele primare și până la liceu, erau decorate pe margini, toate erau pline de desene mai elaborate sau caricaturi; totuși, ele mă făceau mai atentă la ce se povestea la ore, nu-mi distrăgeau absolut deloc atenția. Prima zi fiind mai scurtă, mai mult pentru a vizita școala, clasa și băncuțele, ne-au așteptat pe mulți dintre noi părinții și am mers la cofetărie unde am mâncat, conform unei tradiții care avea să rămână constantă peste ani, o spumoasă gigantă, dulce, roz, extraordinar de bună.
Întorcându-mă la poza aceea și la fundele obligatorii, ceea ce îmi aduc aminte foarte clar este bucuria cu care mi-am pus uniforma de școlăriță. Aveam șorțulețe bleumarin cu volane pe umeri și cămășuță pepit, cordeluță albă (a mea era croșetată de bunica, mai erau și cele din plastic care strângeau cam tare capul), uneori funde sau agrafe colorate și șosete albe. Frica de înregimentare și de uniformizare a dus la renunțarea la uniforme după Revoluție, dar multe state ale lumii le păstrează de secole, iar școlile se mândresc cu ele. UK este cel mai bun exemplu de tradiție în acest sens, o monarhie care nu se teme de omogenizare, iar purtarea uniformei oferă un sentiment de apartenență, de solidaritate și reduce, fapt deloc de neglijat, bullyingul; sigur, apar imediat contraargumentele – libertatea de exprimare (inclusiv prin haine), opresiunea din partea profesorilor, constrângerile ș.a.m.d.; fiecare este liber să creadă ce vrea, evident, iar discuțiile contradictorii nu se vor încheia decât o dată cu Apocalipsa, dar uniforma, indiferent de domeniu (inclusiv cel profesional, medical, de exemplu), are o sumedenie de beneficii evidente, inclusiv estetice.