SEMNĂTURA mea ÎN PAGINA DE ZIAR

Visul oricărui jurnalist care își face meseria din vocație, nu doar pentru salariu, este acela de a-și vedea numele tipărit într-un loc privilegiat al ziarului. Pentru mulți, pagina a doua, colțul din dreapta sus, a fost și rămâne o consacrare. Acolo simți, pentru prima dată, că munca ta ajunge la cititor înaintea tuturor celorlalte știri. Acolo înțelegi ce înseamnă responsabilitatea publică.
Am avut șansa să mă bucur de acest spațiu editorial încă din perioada în care lucram în presa centrală. Însă adevărata înțelegere a relației dintre jurnalist și cititor a venit abia mai târziu, când m-am întors acasă, în Bistrița, și am fost invitată să lucrez în redacția Răsunetul. Era o vreme grea și complicată: industria județului se prăbușise, profesioniștii de pe marile platforme își făceau bagajele spre Vest, iar spațiile industriale deveneau miza primelor afaceri private. Orașul intra într-o altă epocă. În tot acest tumult, Răsunetul rămânea ziarul pe care nimeni nu-l putea ignora.
În presă, schimbările erau la fel de dramatice ca în economie. După ‘89 nu s-a reformulat doar ideologia, s-a schimbat chiar tonu presei. Jurnaliștii au fost obligați să-și „cerne” valorile: să decidă dacă rămân în slujba adevărului sau dacă se lasă atrași în vârtejul intereselor politice și financiare care apăreau la tot pasul.
La Răsunetul, lucrurile s-au așezat de la sine, tocmai datorită oamenilor care formau redacția: redactori, reporteri, colaboratori uniți prin aceleași principii — ritm intens, transparență, echilibru, dreptul la replică și, mai presus de toate, adevăr. Întrebările de bază ale jurnalismului: Cine? Ce? Unde? Când? Cum? De ce? erau uneltele noastre de fiecare zi. Cititorii au simțit asta și au înțeles că, în paginile ziarului Răsunetul, vor găsi informații curate, indiferent de presiunile economice sau politice ale momentului.
Nu voi face o listă a colegilor și șefilor redacției, deși fiecare ar merita o biografie. Viața unui jurnalist — la fel ca a poetului, la fel ca a soldatului — nu îi aparține. Ea aparține cititorilor. Ei te ridică, ei te pot doborî. Cititorul fidel nu iartă minciunile. El este stăpânul moral și, de multe ori, și cel care finanțează prin abonamentul său hârtia, tiparul și cafeaua de dimineață a redactorului care dă: “Bun de tipar!”
Anii au trecut, generațiile au schimbat ștafeta, iar redacția s-a întinerit biologic, fără să-și piardă însă spiritual liber. Problemele economice grele — uneori aproape fără ieșire — au fost depășite cu o demnitate exemplară. Cititorii nici n-au simțit prin ce a trecut ziarul, așa cum nu simte nici un pasager când avionul în care se află, are probleme, pe care echipajul le rezolvă din mers.
Astăzi, Răsunetul are un sediu nou, s-a integrat exemplar în era digitală, dispune de un sistem de televiziune adiacent și — cel mai important — și-a păstrat verticalitatea. Într-o lume mercantilă, în care multe publicații bine finanțate au dispărut, Răsunetul a rămas.
Acest lucru se datorează celor doi piloni ai perioadei actuale: Menuț Maximinian și Gabriela Ciornei. Ei nu au avut “asul” în mânecă. Nu au mizat pe noroc. Au avut claritate, inteligență managerială, profesionalism, dragoste autentică pentru oameni și pentru comunitate. Prin ei, Răsunetul este astăzi nu doar “cel mai cunoscut ziar”, ci o instituție culturală, o punte între generații și un reper pentru intelectualitatea românească din țară și de peste granițe.
Ca jurnalist, mă simt onorată că sunt o pietricică din acest edificiu. Am avut șansa să scriu pagini care, în câțiva ani, se vor transforma în istorie — precum amplul interviu cu Ilie Ilașcu, simbolul luptei pentru limba română de peste Prut.
Ce mă ține aproape de această redacție, chiar și acum, când doar colaborez spontan? Profesionalismul tinerilor redactori, hărnicia lor, conștiința faptului că au o datorie față de nație. Și, mai presus de toate, prietenia — acel legământ care nu se scrie cu sânge, ci cu cerneală de tipar, pe o pagină din ziar, acolo de unde vă spun, de atâția ani:
“Bună dimineața, Bistrița!”
La mulți ani, Răsunetul! Astfel se intonează imnul pe care Bistrița noastră îl compune, zi de zi, an de an, pentru țară, pentru Europa, pentru lume.