Monica Halaszi: Două fotografii pe care aș fi vrut să le am

Există o metaforă narativă care îmi place foarte mult, creată de Marin Mălaicu-Hondrari. Personajul principal al unuia dintre romanele sale, Lunetistul, are un album cu fotografii imaginare – niște cartonașe dreptunghiulare pe care era notat un enunț sau o sintagmă sau un cuvânt, fiecare sintetizând un eveniment rămas viu în mintea lui Constantin, neimortalizat însă de vreun aparat de fotografiat. Albumul era intitulat „Fotografii pe care aș fi vrut să le am”.
Din momentul în care am citit cartea lui Marin, orice eveniment rămas nesurprins de obiectivul fotografului, relevant pentru mine, a fost inclus în albumul meu imaginar pe care l-am denumit – câtă lipsă de originalitate! – la fel: „Fotografii pe care aș fi vrut să le am”.
Nu am nicio fotografie din prima mea zi de școală, îmi amintesc însă și acum acea dimineață de 15 septembrie 1974. Eram în camera mare, îmbrăcată în uniforma școlară probată și răsprobată în zilele de dinaintea începerii anului școlar: rochița pepit în care pătrățelele albe alternau cu cele albastre, gulerașul detașabil, alb, cu striații, sorțul albastru care avea în partea de jos o bandă subțire, ornamentală, ciorapii albi din bumbac, ale căror dungi nu prea se lăsau aliniate, pantofii negri, de lac, cu baretă. Mama îmi prindea codițele cu funde mari, așa cum se purtau în epocă, confecționate dintr-un voal alb, ușor sidefat, iar eu nu aveam stare și mă fâțâiam ba în stânga, ba în dreapta. La televizor cânta Dan Spătaru – Când merg copiii la școală dimineața, și, tocmai când trăgeam cu ochiul spre imaginile alb-negru, pe ușa camerei a intrat vecina mea mai mare cu patru ani, Dana, care fusese eleva viitoarei mele doamne învățătoare și acum trecea în clasa a V-a. „Haideți să mergem, să nu întârziem!”, ne-a spus, iar eu am întins mâna spre ghizdanul cafeniu care mirosea a nou, în care aveam penarul de lemn cu tocul-rezervor. L-am pus în spate, Dana m-a luat de mână și am făcut cu ea primii pași spre noua mea viață (bine, spre poartă, dar acum dincolo de poartă era drumul spre școală, nu spre grădiniță). Acela e momentul pe care mi l-aș fi dorit imortalizat și pe care l-aș intitula astăzi: „Dana mă ia de mână ca să mergem împreună la școală”.
Nu-mi amintesc nimic din drumul spre școală, știu doar că am ajuns într-un careu organizat în ceea ce urma, peste ani, să fie curtea liceului, că niște domni au vorbit, nu știu despre ce, că eu bâțâiam din picioare și îmi vâram nasul în trandafirii pe care bunica îi tăiase din grădină în acea dimineață – roșii, catifelați, parfumați – și pe care mama îi ambalase într-o folie de celofan transparent (pe care toată copilăria mea l-am asociat mai degrabă cu borcanele de compot și gem și nu cu florile). După ce domnii aceia, în costume maronii, au terminat de vorbit, iar „oamenii mari” au aplaudat (poate și unii copii), am plecat, conduși de „tovarășa învățătoare doamna Ioana” (ne-a trebuit multă vreme să nu o numit așa) spre școala veche, acolo unde urma să ne petrecem clasa I, până când școala nouă, „dintre uliți”, urma să fie inaugurată. Îmi amintesc mirosul abecedarului și al manualului de matematică și cuvintele doamnei noastre: „Eu am acasă un băiat, Adrian, mai mare decât voi, dar la școală voi toți sunteți de azi copiii mei.” Am privit cu ochii mari spre Marius, colegul meu de bancă, el s-a uitat la mine și tare aș vrea să am acum o fotografie care să surprindă mirarea noastră de atunci. „Cum, mai avem o mamă?”, m-a întrebat, iar eu nu am știut ce să-i răspund.