Veronica Oșorheian

Ani la rând

Ani la rând, am jinduit la o casă cu nuc la poartă.
Poate de dorul nucului de la casa părintească –
acela pe care l-a îmbrățișat bunica, tânguindu-se,
când nepotul ei cel mai drag, abia venit din cătănie,
a fost împușcat, din greșeală, de șeful de post.
Ani la rând, nucile cădeau – arse de lacrimile bunicii.
Au fost anii de jelanie ai nucului
la umbra căruia, după ieșirea de la biserică,
Dănilă ținea de mână o fată cu ochi albaștri.
Veniți la masă ! – îi îndemna bunica -,
dar fata găsea un motiv înțelept de neacceptare.
Rănile s-au tămăduit apoi și, ani la rând,
nucile acelea au fost atât de căutate.
Cu un pumn de nuci, ne-am legat
curate și trainice prietenii la școală.

Ani la rând, am cutreierat prejma orașului care m-a adoptat,
Să caut nucul din vise – măcar să-l văd, căci avuție nu era -.
Și a venit vremea să-l găsesc la Ighiu.
În drum spre livada bătrână, dealurile înalte semănau cu cele de acasă.
Am simțit o chemare a locului drept ca masa –
loc păzit de un gard împovărat de ani și de pruni cu rod împuținat -.
O adiere de vânt cutreiera porumbiștea.
O păduriță de salcâmi delimita vecinătatea.
Lângă ea, un nuc împreunat și unul răzleț m-au îmbiat cu roade.

Și a fost primăvară! Și vremuri de drag de lucru au venit!
Cu o secure potrivită, am tăiat pădurița
și am făcut rude pentru fasole.
Neamuri apropiate au întinerit livada cu gard și cu pomi de multe soiuri.
Într-o ridicătură lăsată de cursul văii îndrumate pe dincolo de grădini,
omul meu a săpat un cuib răcoros pentru merinde.
Un coleg artilerist ne-a făcut căsuța de poveste.
O terasă potrivită, o bucătărioară și o cameră
cu miros de rășină – la fel cu cel știut de acasă –,
când tata meșterea dranițe, să-și facă bani
pentru potcoave, caiele și alte cele de trebuință.
O veche icoană, Coborârea Sfântului Duh, un Seceriș
semnat de pictorul naiv Valer Gălan și un desen pe sticlă al Gabrielei
au împodobit încăperea plină de liniște.
Podeaua lustruită și obloanele închise –
când soarele își oferea dogoarea -,
alimentarea cu energie și apa adusă în grădină
prilejuitu-ne-au o stare de mulțumire și de bună dispoziție.
Ani la rând ne-am bucurat, așteptând pârguirea cireșelor –
și ele din același soi cu cireșul de ACASĂ -.
Primăvara, ca o mireasă arăta grădina.
Apariția soiurilor din pomii cumpărați cu țidulă ne-a mulțumit.
Numai gutuiul a rodit pere, dar soi bun, de toamnă, fost-au și ele.

Tihnă mai mare decât buna vecinătate nu este.
Mai întâi au fost nana Aurelia și nana Ana – mama dascălului Titu.
Făceau, în cuptor, cele mai bune plăcinte cu brânză și lobodă,
cu varză călită, cu cartofi răntăliți și cu prune.
Cum să rămână nepomenit vinul de Ighiu?
Cel făcut de Florienuc cu Nelu, de Titu, de Angheluț și de Dora
ne răcoreau când eram la lucru, dar și de sărbători.
Dani ne-a adus, cu căruța, stâlpii de salcâm,
ne-a paluxat podelele și binevoitor a fost, ani la rând.
Salvina și Anghel și-au făcut casă în vecinătatea noastră.
Am pus o portiță între noi și am făcut cărare.
Frumoasă și trainică prietenie am legat.
Parcă erau copiii noștri – așa erau de săritori -.

Spun „erau” pentru că neputințele noastre
ne-au convins că, celor peste douăzeci de ani de bucurie,
le urmează o vreme de amintiri dragi și binefăcătoare.
Ani la rând, știam că va veni și vremea renunțării.
Și a venit, în anul 2025, când alți vecini gospodari, Petrică și Camelia, părinți a doi copii educați, frumoși și isteți, au cumpărat livada
și căsuța de poveste din vecinătatea lor.
Ca suprapreț, am primit o promisiune:
Oricând ni se va face dor de Ighiu, portița lor va fi deschisă.
Mulțumim, buni vecini!

Comentarii

15/11/25 15:56
Rus Augustin

STIMATĂ DOAMNĂ,
Vecinătatea la țară are alte semnificații și rosturi decât cea de la oraș. Viețuind într-o „splendidă izolare”, de mai mulți ani, am dobândit un vecin care și-a făcut o mică plantație de mure, ce produce în fiecare an fructe dulci și aromate. Eu, mare amator de fructe proaspete, i-am propus să croiesc o portiță prin care să ajung la mure, să mănânc pe săturate, iar la final să se facă „decontarea” consumului. Vă recomand această înțelegere.

15/11/25 19:51
***

Faine mai erau vremurile de demult când tata căra în spate ruzile de fansule și mama făcea napcii pârgăluiți pe platăn.
Noi răntăluiam în gunoi, după râme. Ciopleam bețe lungi din sângerel. Cu nailon, plumb și ace cu gămălie umblam pe vale, după pești, de vedeam numai cleni și poduți. Nu scuipam, ca să nu le pierdem gustul. Becea prindea arinii cu borcanul. Tramboș, gibocile cu furcuța. Picioaca, umbrenele cu mâna. Apoi ne băgam în știolboană, toți în puța goală, că n-aveam nici chiloți, nici labe de înot. Când treceau femeie pe-acolo, ne astupam cobeile cu mâna.
- Mă, hai să vedem cine stă la pândă!

Enca, benca, tucăr, tubăr,
Abăr, fabăr, oftorbei
Un armonic, doi dramatic,
Ieși afară Bob.

- Tu stai!

Mu! mu! vacile veneau de pe imaș. După ele, ciurda de diboli. Nouă ne dârdâiau dinții de frig și ne chirăiau mațele de foame. Să ieșim, că gata! Fugeam spre sat mai tare ca George Trenu. Mama ne mulgea lapte într-o ulcică.
- Chi! - Farto! Dă-vă-n sărăpane, măi ticăiților! Da’ pe unde ați mai umblat azi? Ce tricozănii ați mai făcut? Că prin grajd n-ați rânit și ați lăsat tăt hudvais acasă.

Atunci bunicul începea o poveste: La noi în sat erau odată doi frați. Pe unul îl chema Harpotă și pe celălalt Hălăiște…

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5