Senior editorul Traian Săsărman, la 80 de ani! La mulți ani!

„În cei peste 55 de ani de gazetărie am străbătut județul întâlnind oameni ce înfrumusețează Pământul”

Jurnalistul Traian Săsărman – senior editor – împlinește 80 de ani de viață, din care 55 de ani sunt dedicați scrisului, ziaristicii. Un prilej minunat de a depăna câteva amintiri și crâmpeie de viață. Cum, de-a lungul carierei, o bună parte din activitatea de ziarist a fost îndreptată înspre satul românesc, spre locuitorii acestuia, putem spune că ziaristul aniversar cunoaște foarte bine Bistrița-Năsăud. Așadar, spre început, aș dori să vă referiți la satul copilăriei, cu obiceiurile și tradițiile locale.

– Sunt născut în Măluț, satul cireșelor, un sat de pe malul Someșului, cu Râpa cea vestită. Chiar dacă la paisprezece ani am părăsit Măluțul, stabilindu-ne cu familia la Beclean, satul a rămas pentru mine un loc sfânt, cel mai frumos, cu gospodari minunați, cu case și târnați văruite în albastru. Doi oameni m-au marcat și mi-au trasat drumul vieții de apoi. Este vorba de preotul Vasile Câmpean, un apostol care ne preda religia și care ne-a învățat ce înseamnă bunul-simț, respectul și iubirea față de aproapele. Ca un fapt ce ține de istoria așezării, vreau să spun că părintele Vasile a întâmpinat, la Strajă, la 1 Decembrie 1918, delegația ce s-a întors de la Alba Iulia. A fost un om modest, așa cum prea modest este mormântul din fața bisericii pe care a slujit-o mai bine de 40 de ani. Apoi a fost învățătoarea noastră, doamna Nela, o femeie instruită, cu o voce caldă, care ne-a învățat să zicem „Bună ziua” și de la care am buchisit primele silabe. A avut de suferit din pricina regimului de atunci, dar a rămas fermă în convingeri. Măluțul, în acea vreme, avea vreo 800 de suflete, jocurile și petrecerile cu tinerii și însurații se țineau sâmbăta și duminica. Era multă animație, iar la sărbătoarea cireșelor – Maialul – satul se muta în Grădina lui Matei, unde cireșele erau giuvaierele gospodarilor.

– Ați urmat liceul la Beclean, având profesori minunați, în care pulsa o atmosferă de studiu temeinic...

– În acest an aniversăm 62 de ani de la absolvire. Promoția 1964 și-a stabilit de mulți ani să se întâlnească an de an, la fiecare început de iunie, ceea ce se va întâmpla și acum. Vreau să spun că la Beclean am avut profesori de o înaltă cultură și pregătire profesională. Și, ca un singur argument, ar fi că din cei 65 de absolvenți din 1964, 50 au urmat studii superioare. Îmi face plăcere să-i amintesc pe iluștrii noștri dascăli: I. Sasu, C. Crețu, L. Timaru, Gh. Isă, S. Scripeți, P. Săplăcan, Ș. Vlăduțiu, T. Câmpeanu și toți ceilalți care ne-au deschis orizonturi largi înspre cunoaștere.

– Și ați urmat facultatea și ați lucrat în domeniul culturii, al ziaristicii, nu-i așa?

– Am absolvit Facultatea de Filologie, apoi, timp de 5 ani, Facultatea de Istorie și Filosofie, cursuri fără frecvență, la UBB Cluj-Napoca. Am fost repartizat în învățământ în 1968, la Școala Generală Bidiu. În același an s-au constituit județele și comunele și astfel că, din toamna lui 1968, am fost numit director al Căminului Cultural Matei. Atât la Bidiu, satul de care m-am atașat profund, cât și la Matei, am avut ocazia să lucrez cu oameni competenți, profesori tineri, mecanizatori, oameni de profesii diferite. Satele comunei erau pline de tineri, ne întâlneam seara la căminul cultural, organizam programe artistice, competiții, concursuri etc.

– Domnule Traian Săsărman, cum ați ajuns să îmbrățișați această profesie de jurnalist? Se spune că ziaristul este acela care se gândește toată viața la meseria pe care ar fi trebuit să o învețe...

– Într-adevăr, învățăm tot timpul. Eram student când am publicat primul articol într-un ziar regional. Apăruse pe ecrane filmul „Dacii” și atunci mi s-a solicitat să-mi exprim opinia, să scriu un articol despre acest film. A fost prima dată când mi-am văzut semnătura într-o publicație. Apoi, fiind director de cămin cultural la Matei, am trimis periodic articole, informații, note despre activitatea cultural-educativă din comună la ziarul județean „Ecoul”. Iar când ziarul a devenit cotidian și s-a dat în folosință tipografia, am fost cooptat în colectivul redacțional de aici și, de atunci, din iulie 1971, lucrez la „Ecoul” până în decembrie 1989, când lucrurile s-au schimbat radical și a apărut cotidianul „Răsunetul”.

– Ați lucrat 18 ani la ziarul „Ecoul”. Ce ne puteți spune despre perioada aceea?

– Au fost perioade în care am trecut prin multe momente grele. Multe constrângeri și frustrări. Terenul era viața noastră de ziarist. Zi sau noapte, în fiecare zi, fără sărbători, eram trimiși peste tot, și în agricultură, și în industrie, colindam județul, scriam de cele mai multe ori la comandă. Ziarul se tipărea noaptea. Eram, pe rând, toți colegii ziariști de serviciu, trebuia să fim cap limpede. Uneori se strecurau în ziar greșeli care aveau consecințe asupra noastră. Una a rămas de pomină: lipsa unei litere din numele conducătorului a dus la retragerea tirajului și sancționarea a 6 colegi de-ai mei. Mă opresc aici, fiindcă sunt multe „gherle” care ne-au costat profesional și financiar.

– Și să continuăm demersul nostru și să ajungem la „Răsunetul”. Este o performanță și o mândrie pentru colectivul redacțional că a reușit să mențină, de-a lungul anilor, cel mai citit ziar la cote publicistice ridicate.

– Mă bucur că fac încă parte din acest minunat colectiv care, iată, a reușit să tipărească peste 11.000 de ediții. Totul a început la sfârșitul anului 1989, când au apărut patru numere din „Ecoul Nou”, apoi, la începutul lui 1990, ziarul s-a numit „Răsunetul”. Era atunci singurul ziar tipărit din Bistrița-Năsăud. Nevoia de informație era foarte mare, tirajul era de 40.000 de exemplare zilnic. Cei mai mulți cititori ne cereau ziare. Veneau la redacție să cumpere. Ziarul era difuzat prin Poștă, redacția nu dispunea de ziare spre vânzare. Aș vrea să spun despre colegii care au lucrat în redacția ziarului câteva cuvinte. Eram în jur de 20 la un moment dat: redactori, tehnoredactori, corectori și, împreună cu colegii tipografi – meseriași desăvârșiți – asiguram tipărirea zilnică a ziarului. Și difuzarea mergea bine. În aceeași zi, „Răsunetul” ajungea la abonat în toate zonele județului. Documentarea se făcea în teren. Zilnic eram în județ, printre oameni, la locurile lor de muncă. Legătura cu terenul era indispensabilă. Din păcate, acum situația este cu totul alta.

– Domnule ziarist, ați fost, de-a lungul celor 55 de ani de jurnalism, un om de teren. Rodul acestor documentări au fost și câteva cărți publicate. Referiți-vă și la activitatea de autor de cărți.

– Cunosc foarte bine județul Bistrița-Năsăud, cred că nu există sat, cătun sau comună în care să nu fi pus piciorul, cum se spune. Am scris despre satul cu un singur gospodar – Popas, despre Gersa, despre Poiana Cătunenilor, despre Cătunul Draga ori despre Fântânița-Cătun, ca să dau doar câteva exemple. Într-o carte cu titlul „Oameni și locuri din Bistrița-Năsăud” sunt cuprinse peste 300 de reportaje, rod al documentării prin tot județul. Apoi, locuri dragi mie au fost evidențiate și în alte cărți: satele Bidiu și Măluț, satul cu nume de rugă – Chiraleș, apoi reportaje, cărți despre oameni de seamă ai județului. Recent am scos de sub tipar o carte cu un titlu sugestiv: „T. Săsărman – un jurnalist prin viață”. Este încununarea muncii de teren din județ, sunt cronici despre viață, oameni, locuri și întâmplări. Prin toate pulsează viața adevărată. Continui să cred că, chiar dacă mijloacele moderne de informare și tipărire ne domină pe toți, terenul – legătura cu oamenii – este fundamentul pentru un reportaj de calitate, viu și credibil. Altfel îți iese un reportaj când stai de vorbă cu personajele tale. Viața adevărată este acolo unde sunt oameni, unde se făuresc valori.

– Ce vă doriți acum, la 80 de ani?

– Să fiu sănătos, să mai pot să țin pixul în mână (și acum articolele le scriu mai întâi pe caiet, cu pixul), să mai pot publica în „Răsunetul”, ziar care și după pensionarea mea continuă să fie casa mea. Și aș mai dori colectivului minunat al ziarului, în frunte cu dir. Menuț Maximilian și editorul coordonator Gabriela Ciornei, putere să răzbească și să continue cu curaj încă mulți ani să tipărească și să difuzeze în județ cel mai citit și mai așteptat ziar din Bistrița-Năsăud.

prof. Ionuț Budăcan