Se împlinesc 100 de ani de la naşterea jurnalistului şi scriitorului Valentin Raus. Primăria municipiului Bistriţa vă invită sâmbătă, 22 decembrie, de la ora 10, la dezvelirea unei plăci memoriale amplasată pe clădirea din str. Petru Rareş, nr. 15, unde a locuit scriitorul, care să ateste peste timp prezenţa pe aceste meleaguri a unui intelectual care a promovat şi a realizat proiecte menite să ridice valoarea culturală a municipiului nostru. Placa este amplasată la propunerea şi susţinerea Societăţii Scriitorilor Bistriţeni Conexiuni a Palatului Culturii Bistriţa.

          Născut la 22 decembrie 1918, în Anul înfăptuirii Marii Uniri, Valentin Raus, prin cărţile şi prin articolele publicate, este una dintre personalităţile ce au promovat cultura municipiului Bistriţa. Încă din anii studenţiei a fost un român adevărat, făcând parte, în anii celui De-al Doilea Război Mondial din grupările de intelectuali ce au păstrat şi promovat spiritul românesc, în vremuri grele, fiind unul dintre ucenicii doctorului Emil Haţieganu. Pentru cititorii ziarului, la care Valentin Raus a fost un adevărat promotor al publicisticii, am pregătit un supliment.

Redacţia

Ca albastrul de Voroneţ

Aurel PODARU

Despre Valentin Raus am auzit prima dată în 1968, anul înfiinţării ziarului „Ecoul”. În paginile acestui săptămânal i-am întâlnit pentru prima oară numele. El fiind, dintru începuturi, secretar de redacţie. Pe vremea aceea (ca să mai vorbesc şi despre mine nu numai despre alţii!), eu eram profesor la Şcoala de Mecanici Agricoli Beclean, mai exact spus, Şcoala de tractorişti. Am avut, tot atunci, iniţiativa înfiinţării unui cenaclu literar, primul cenaclu, la nivel de oraş, din istoria Becleanului. Aşa a auzit domnul Raus despre mine. Şi a ţinut să mă cunoască personal. Trimiţându-mi vorbă să-l caut la redacţie. Când voi avea vreun drum la Bistriţa, zicea dânsul.
Eram şi eu curios să-l cunosc. Şi pentru acest eveniment (pentru mine, întâlnirea cu Valentin Raus a fost un adevărat eveniment), m-am pregătit întrucâtva. Cu alte cuvinte, nu m-am dus la această întâlnire chiar cu mâna goală. Scrisesem un articol despre orientarea şcolară şi profesională a elevilor. Articolul meu a apărut, în următorul număr, pe prima pagină. Publicarea lui a însemnat, totodată, şi inaugurarea unei rubrici care avea să devină o permanenţă a ziarului: „Orientarea şcolară şi profesională a elevilor”.
Ceea ce m-a impresionat însă, de la început, la Valentin Raus, a fost albastrul ochilor săi. Albastrul din priviri, cum îmi plăcea mie să zic. Un albastru de culoarea cerului senin, care emana blândeţe, bunătate, discreţie, mister. O culoare specifică doar ochilor lui Valentin Raus. Ceva ca şi cum ai spune: „albastru de Voroneţ”. Această impresie stăruie în mine şi azi, după douăzeci de ani de la plecarea lui la cele veşnice.
În anul 1971, paşii m-au purtat, pentru scurtă vreme, prin redacţia ziarului „Ecoul”. Bun prilej de a-mi cunoaşte mai bine Magistrul, căci în cele două luni şi o săptămână cât am „zăbovit” (cu folos!, trebuie să recunosc) prin redacţie, Valentin Raus mi-a fost un adevărat magistru, în ale gazetăriei şi nu numai. În acest timp, m-am străduit şi s-a străduit, la rândul său, să deprind, repede şi temeinic, meşteşugul de jurnalist, ceea ce m-a determinat ca după această scurtă şedere în redacţie, să rămân ani buni colaborator consecvent al săptămânalului cu pricina. Alegându-mă, totodată, cu prietenia domnului Valentin Raus, cu care mă lăudam adesea. Şi-l apreciam (cu voce tare!), în primul rând, pentru stăruinţa lui în ideea lucrului bine făcut, pentru fermitatea şi logica de a-şi apăra convingerile personale. Sinceritatea şi discreţia lui erau alte componente ale firi sale, neîmpăcându-se cu compromisurile de orice fel, cu falsul şi incompetenţa. Numai astfel au fost posibile, mă gândesc eu acum, şi acele memorabile pagini de Literatură şi Artă, care apăreau periodic şi cu ritmicitate constantă în „Ecoul”, pagini gândite şi realizate de Valentin Raus, în ciuda aberantelor teze din iulie 1971. Riscul era mare în acele vremuri, dar el a riscat! De dragul cuvântului pur, pe care el însuşi, o viaţă întreagă, l-a scos din adâncul fântânii sufletului său.
Peste ani buni, aveam să mă reîntâlnesc cu Valentin Raus într-o altă redacţie, redacţia revistei „Minerva”, într-o cu totul altă conjunctură şi altă echipă redacţională. Din păcate, însă, pentru scurtă vreme. Din nou, pentru scurtă vreme. În decembrie 1993, l-am sărbătorit în redacţie. La împlinirea vârstei de 75 de ani. Fotografia alăturată stă mărturie. Din fotografie lipseşte Tit-Liviu Pop. Un an mai târziu, avea să plece, spre cele veşnice, Valentin Raus. Aşa, în mare grabă şi pe neanunţate! A rămas, în schimb, albastrul său din priviri. Viu şi persistent, ca albastrul de Voroneţ.

Valentin Raus – aproapele meu

T. Săsărman

Valentin Raus a fost şi rămâne, pentru mine, unul dintre acei oameni rari care n-a încetat niciodată să fie bun. Venisem, în 1971, în iulie, la ziarul „Ecoul”. Nu prea ştiam multe despre ziarul la care urma să muncesc mai bine de 45 de ani în viaţă. Era într-o zi de joi, după-masă, ţin foarte bine minte ziua aceea, când, la şedinţa de machetă l-am văzut şi apoi l-am cunoscut pe domnul Valentin Raus. Îndeplinea funcţia de secretar de redacţie, era omul care filtra tot ceea ce se propunea să se publice în ziarul partidului. După şedinţă, m-a chemat în biroul de la Casa Armatei să mă cunoască. M-a întrebat de toate, ascultându-mă şi vorbindu-mi ca un adevărat părinte. Din prima zi l-am simţit că este aproapele meu, omul care avea de fiecare dată un cuvânt înţelept să-ţi spună. Fiind secretar de redacţie, avea bunul obicei să te cheme şi să discute pe marginea articolelor propuse spre publicare. Fără răutate, fără niciun fel de ranchiună îţi făcea, cu vocea-i domoală şi caldă, toate observaţiile. Avea un real simţ al limbii române. Sesiza detaliile în cele mai mici amănunte. Discuta cu autorul, cel puţin aşa proceda cu mine, dacă era nevoie se oprea asupra textului, îl comenta, îl îmbunătăţea. Nu eram dintre acei redactori care să mă ofensez la criticile prieteneşti făcute. Erau, în schimb, câţiva redactori-scriitori cu o altfel de atitudine. Am găsit, o dată, acasă, un almanah din „Tribuna Ardealului”, de prin 1940 şi acolo am dat peste o poezie semnată Valentin Raus. S-a bucurat şi mai apoi am aflat toată povestea de viaţă de la Bârgău, la medicină, la Casa de Cultură şi apoi la ziar.
Valentin Raus avea, uneori, câte un ghimpe la adresa mai marilor regimului. Îşi exprima nemulţumirea în medii mai restrânse. A suportat pentru asta, din câte îmi aduc aminte, câteva reproşuri severe. I-am simţit în toţi anii nobleţea sufletească, bunătatea-i înnăscută. Nu l-am văzut niciodată nervos, ştia să-şi ascundă nemulţumirile. Era capabil să discute calm despre orice. Ne fermeca uneori cu poveştile lui din vremea războiului. Se dovedea a fi un bun povestitor, cum m-am convins, din scrierile care-i poartă semnătura. Despre Valentin Raus nu pot spune că mi-a fost prieten. Ne-au despărţit mai bine de 30 ani. Dar mi-a fost mult mai mult. Prin firea-i generoasă, a fost mentorul şi îndrumătorul meu în ale ziaristicii. Când stăteam nopţi întregi în tipografie urmărind telexul care transmirea cuvântări nesfârşite ale „conducătorului iubit”, Valentin Raus îşi înfrâna nemulţumirea printr-o tăcere ascunsă. Pentru mine, care atunci, la 24 ani, doar dibuiam cărările scrisului gazetăresc, întâlnirea cu Valentin Raus a fost o bătălie câştigată, acesta stăpânind deja, printr-o cultură filologică matură, arta scrisului şi, deopotrivă, munca în echipă, cu oameni atât de diferiţi şi orgolioşi cum sunt în presă.
Au trecut 20 de ani de la trecerea lui în veşnicie. Îi rostesc numele cu veneraţie, mi-l readuc în memorie, îi citesc cărţile şi articolele de ziar şi mergem înainte.

O aducere aminte luminoasă

Andrei Moldovan

Iată, pe nesimţite, s-au mistuit douăzeci de ani de când Valentin Raus este de domeniul amintirii. Am lucrat împreună în redacţia revistei „Minervaˮ, publicaţie literară bistriţeană care s-a închegat mai întâi în jurul lui Lucian Valea (1924-1992), o altă umbră impunătoare, personalitate vulcanică risipind energie în jurul său. Generos pe cât de zgomotos era, el a decis ca în caseta redacţională să nu se mrnţioneze nici o funcţie, realizatorii noului periodic literar să fie trecuţi în ordine alfabetică. Cu toate astea, în realitate, el era redactorul şef, recunoscut ca atare nu doar în rândul colaboratorilor, ci în toate cercurile culturale bistriţene. La dispariţia lui L. Valea, rolul său a fost luat de Valentin Raus, omul care s-a impus ca lider al grupului redacţional, în mod firesc, prin experienţa gazetărească, lucru important, fără să existe opinii separate, fără ca vreun redactor sau colaborator să îi conteste poziţia de redactor şef. În schimb, el a păstrat acelaşi mod mai mult decât colegial de a completa caseta redacţională, fără menţionarea vreunei funcţii.
Modest până la a fi o prezenţă discretă, Valentin Raus a fost în redacţie elementul de echilibru necesar, cu soluţii pozitive pentru orice situaţie neprevăzută sau conflictuală. Delicat şi profund, cu o atitudine de mare rafinament, care nu ştiai dacă e dobândită prin acumulări culturale sau este moştenită, mereu senin, zâmbitor, cu un ton aşezat al rostirii, degaja căldură sufletească şi îcredere, încât prin el prietenia se redefinea.
Dincolo de eleganţa comportamentului, de sfiala redactorului şef al „Minerveiˮ în a ocupa poziţii de prim-plan, în ochii lui Valentin Raus exista o pustiitoare dragoste de viaţă care pluteşte şi azi peste amintirea sa luminoasă.

Un zâmbet fin

Olimpiu NUŞFELEAN

Valentin Raus a făcut parte din primul val de scriitori bistriţeni care, în ceea ce ţine de literatura actuală, au trăit şi au scris pe, cum se zice, plaiurile natale. Un Francisc Păcurariu, Aurel Rău, Lucian Valea, Teodor Tanco, profesorul Gavril Scridon sau alţii vor pleca de aici spre alte orizonturi, vor reveni periodic, vor duce în suflet spiritualitatea locurilor, dar nu vor avea legături strânse cu un „localism”, pe care să îl potenţeze, chiar să-l exprime şi căruia să îi sfărâme limitele, dându-i alte valori. Alături de Valentin Raus vor fi puţini, printre care criticul Dumitru Andraşoni, poetul Ion Mihail Popa din Sângiorz-Băi, poate mai târziu Vasile Dâncu... Apoi vor veni Cornel Cotuţiu, Olimpiu Nuşfelean, Cleopatra Lorinţiu, Domniţa Petri, Gavril Moldovan, Ion Moise, Nicolae Băciuţ, Virgil Raţiu, Emil Dreptate, Al. C. Miloş, Aurel Podaru, Ion Radu Zăgreanu şi alţii, care vor întemeia efectiv aici o viaţă literară, vor ieşi ferm spre revistele literare şi edituri, vor egaliza sau chiar nivela raporturile dintre provincia literară şi centrul literar. Sosirea în peisajul literar bistriţean a altui val de scriitori va fi mai apoi un gest de continuitate şi de îmbogăţire.
Numele scriitorului Valentin Raus mi-a atras atenţia pentru prima dată de pe o carte de povestiri, Comoara, găsită pe raftul cu cărţi al magazinului sătesc din Şieu-Sfântu, pe când îmi încheiam viaţa de elev. Apoi, peste câţiva ani, la primele mele încercări de ziarist, l-am întâlnit pe scriitor efectiv în redacţia ziarului Ecoul, unde era, dacă nu mă înşel, secretar de redacţie. Prin mâna lui trecea tot fluxul de articole scrise şi de chemaţi într-ale presei, mai puţini, şi de nechemaţi, „ziarişti” de doi bani, închişi într-un limbaj de lemn şi într-o ideologie rudimentară. Ziaristul Valentin Raus era o prezenţă sobră, elegantă, oarecum distantă, informată şi fermă, un om pe ale cărui buze înflorea, în timpul dialogului, un zâmbet fin. Zâmbetul acela exprima multe: profesionalism şi inteligenţă, experienţă de viaţă şi literară, cunoaştere – desigur – a misterelor vieţii, vieţuirea unui scriitor între politruci, zbatere în păienjenismul mediocrităţii provinciale şi multe altele... Pe atunci ziarul scotea, cu anumite ocazii, suplimentul cultural Ritmuri, unde, printre articole dedicate izbânzilor socialiste sau folclorului, răzbăteau şi tinerii scriitori bistriţeni cu câte o poezie, o proză sau un articol... O, câte romane nescrise ascunde perioada aceea!...
Apoi, pe vremea când făcea revista Minerva, mă invita la o cafea în apartamentul său de pe aleea Voinicului, unde discutam pe teme literare şi desigur pe tema revistei. Cândva am făcut parte, o scurtă perioadă, din redacţia revistei, de unde am ieşit în urma unui „clenci”, aproape amical, cu un... amic de redacţie. Puteam să trec peste incident cu umor, dar da data asta am făcut-o pe seriosul, deşi, tacit, gestul a fost unul glumeţ. Dar asta ţine de o altă poveste... Valentin Raus încerca să mă convingă să revin în redacţie. Avea de gând să aducă de undeva şi o tipografie. Pe atunci, o tipografie pentru o revistă ar fi rezolvat multe lucruri. N-a mai apucat nici să mă convingă, nici să aducă tipografia. Planurile scriitorilor nu coincid întotdeauna cu „planul” destinului.

Valentin Raus în trei ipostaze

Gavril Moldovan

Valentin Raus este o amintire ce-o desluşesc cu uşurinţă dintr-un trecut nu prea îndepărtat dar care a depus destule sedimente pe gândurile şi faptele cândva comune,încât să estompeze aproape o realitate ce,iată,acuma iese la suprafaţă.Prin august 1971 veneam la Bistriţa dintr-un Cluj aurolat de un „Echinox” proaspăt apărut şi entuziasmant ,care mă familiarizase oarecum cu activitatea de presă şi ,încadrat la cotidianul „Ecoul”, repede am făcut cunoştinţă,la Casa armatei,unde se afla pe atunci redacţia,cu „omul care făcea ziarul”,cu unul din oamenii care făceau ziarul. Un om care inspira calm,linişte,echilibru. L-am perceput mai întâi drept scriitor recunoscut de toată lumea,fiind autorul a cel puţin două cărţi despre care s-a vorbit în epocă,”Vopseşte-ţi părul castaniu” (1968) şi „Tunete deasupra Bobâlnei” (1984).Era unicul scriitor cu acte în regulă în acel moment şi orice text literar destinat publicării trebuia să treacă pe la el,în calitatea ce-o avea de secretar de redacţie.Era exigent şi circumspect şi manifesta o prudentă opoziţie la proliferarea numărului scriitorilor în judeţ.”Ecoul „publica o pagină literară săptămânal şi,fiind unica publicaţie din judeţ,era căutată de foarte mulţi colaboratori cu pretenţii literare. In anul 1971 apare la o editură bucureşteană Dicţionar de literatură română contemporană,scris de Marian Popa,în care figura şi Valentin Raus căruia i se aprecia proza de factură ardelenească,cu implicaţii etice,scrisă concis,clar şi lapidar.In această sferă de receptare a operei lui intra,desigur,şi volumul de nuvele „Pe lângă păcat” (Cluj-1943),cel de povestiri întitulat „Fata din pădure” (1960) şi „Comoara” (1967).Deşi n-a scris mult şi s-a rezumat cu predilecţie la genul scurt, Valentin Raus a rămas alături de Vasile Netea,Francisc Păcurariu,Lucian Valea,Alexandru Husar ş.a. o generaţie de scriitori patrioţi ce a susţinut flacăra românismului în acea grea perioadă prin care a trecut ţara între 194o- 44. O altă dimensiune a activităţii lui V.R. era cea de jurnalist,domeniu în care s-a afirmat încă de pe când era elev la Năsăud,colaborând la foaia „Răboj Năsăudean” a revistei Societăţii de lectură Virtus Romana Rediviva a Liceului „George Coşbuc”.Era prin anul 1939 când s-a tipărit acest răboj format 35 X27 cm,cu patru pagini.Activitatea era îndrumată de profesorul V.Doniga iar printre membrii comitetului de conducere îl întâlnim şi pe Valentin Raus.In anul 1968.odată cu înfiinţarea judeţului,apare şi ziarul „Ecoul” la care el ajunge secretar de redacţie,funcţie de care s-a achitat cu profesionalism.Era pe vremea când la ziarul „Ecoul” erau cantonaţi fel de fel de activişti de partid fără studii,necunoscători ai normelor de ortografie a limbii,oameni suficienţi care nu aveau nici har,nici dragoste pentru scris.Cu o asemenea armată a trebuit să lupte Valentin Raus zi de zi,purecând materialele destinate publicării,îndreptând conţinutul şi aducându-l la oformă cât de cât publicabilă.Ziarul suferea de lipsa unor condeie elevate care să promoveze un scris elegant,savuros,adaptat multiplelor prefaceri economice din oraş şi judeţ.Valentin Raus citea număr de număr în tura lui de serviciu,toate materialele,intervenind competent pe manuscris,uneori scriind el însuşi articolul respectivului autor ,scris neglijent.Nu de puţine ori venea în conflict cu unii aşa zişi autori mai puţin receptivi la erorile de redactare semnalate colegial şi prompt.El nu se rezuma numai la activitatea destul de ingrată a secretarului de redacţie ci punea şi el mâna la scris.O rubrică a lui întitulată „Balansoar” a făcut carieră prin problematica etică ce conţinea iar recenzia „Am văzut Love story”,scrisă în urma vizionării la Bucureşti a filmului respectiv,ce a făcut vâlvă în întreaga lume,i-au procurat destule aprecieri.Recenzia ocupa două coloane de ziar format mare şi pornea de la înşiruirea tragediilor amoroase de-a lungul timpului,gen „Tristan şi Isolda”,”Romeo şi Julieta”,pentru a face apoi o analiză a filmului cu aprecieri scenariste şi regizorale.V.R. era un îndrăgostit al scrisului,savura cu nesaţ orice rând proaspăt redactat şi manifesta o solidaritate simpatică faţă de bresla scriitoricească.A treia ipostază sub care îl putem readuce în atenţie pe fostul coleg este cea de om şi prieten.Trăiam vremuri grele şi orice cuvânt scăpat neglijent din gură te putea costa.Aveam printre noi indivizi „specializaţi „în ascultare şi notare a unor convorbiri.De V.R. nu ne feream şi ne exprimam de multe ori în prezenţa lui dezacordul faţă de numeroasele Decrete prezidenţiale ce apăreau atunci,sau repulsia faţă de interminabilele vizite ale „tovarăşului” care necesitau cheltuieli în plus şi nu foloseau la nimic.Il percepem pe V.R. ca pe un scriitor dotat,care şi-a făcut din problematica şi istoria judeţului o sursă de inspiraţie,un jurnalist mereu atent la tratarea
subiectelor,un patriot şi un bun familist care a fost în stare să refuze un post în diplomaţie pentru a rămâne cu familia,un om cu care puteai încheia proiecte durabile.

VALENTIN RAUS (1918-1994)

Născut în comuna Bistriţa Bârgăului, la 22 decembrie 1918, din părinţi ţărani, Valentin Raus face şcoala primară în satul natal şi în Prundu Bârgăului, apoi liceul la Năsăud, absolvindu-l în anul 1939, după care urmează studii medicale universitare, neterminate, la Cluj, până în anul 1944. Între anii 1944-1954 a fost asistent medical la Bistriţa, apoi, între 1958-1967, inspector regional. În 1967-1968 a fost director al Casei de Cultură din Bistriţa, iar între 1968-1989 ziarist şi secretar de redactie al ziarului Ecoul din Bistriţa. În 1990 a intrat în colectivul redacţional al Revistei Minerva din Bistriţa, al carei redactor şef a fost, începând cu nr. 8/1990 şi până la nr. 35/1994, când s-a stins din viaţă, la data de 22 iunie, la 76 de ani neîmpliniţi.

A deputat publicistic în anul 1941 în “Tribuna Ardealului", iar editorial, în anul 1942, cu un eseu despre pictorul Emil Cornea. A fost membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din Româniaşi membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Valentin Raus a reprezentat pentru Bistriţa o tradiţie a literaturii române, un steag de luptă culturală vrednic e luat în seamă, fiind un consecvent publicist, iar între anii 1940-1944 a fost proba de foc a generaţiei sale şi foarte fertili pentru el în ale scrisului. A publicat versuri, proză şi numeroase articole pe teme sociale, atât în "Tribuna Ardealului" cât şi în "Săptămâna" şi “Viaţa lustrată”. În antologia "Versuri din Transilvania nordică", apărută la Cluj, în 1941, este prezent cu poezii selecţionate din prima etapă de creaţie, volum distins cu premiul I al Societăţii Scriitorilor Români. Primul volum de nuvele care i-a apărut în anul 1943, intitulat: "Pe langa pacat" este un ciclu a lumii satului transilvan, în spiritul tradiţional al prozei ardelene. Ulterior, nuvelele şi povestirile din volumele: "Fata din pădure" (1960), “Comoara (I968), “Vopseşte-ţi părul castaniu" (1969), “Tunetele de pe Bobalna" (1984), “Memorie figurativă" (1989), “Izvoare” (1990), se disting prin uşurinţa narării, printr-o sensibilitate lirică, prin capacitatea configurării unor personaje cu o deosebită robusteţe morală.

Niculae Vrăsmaş