Un zâmbet fin

Valentin Raus a făcut parte din primul val de scriitori bistriţeni care, în ceea ce ţine de literatura actuală, au trăit şi au scris pe, cum se zice, plaiurile natale. Un Francisc Păcurariu, Aurel Rău, Lucian Valea, Teodor Tanco, profesorul Gavril Scridon sau alţii vor pleca de aici spre alte orizonturi, vor reveni periodic, vor duce în suflet spiritualitatea locurilor, dar nu vor avea legături strânse cu un „localism”, pe care să îl potenţeze, chiar să-l exprime şi căruia să îi sfărâme limitele, dându-i alte valori. Alături de Valentin Raus vor fi puţini, printre care criticul Dumitru Andraşoni, poetul Ion Mihail Popa din Sângiorz-Băi, poate mai târziu Vasile Dâncu... Apoi vor veni Cornel Cotuţiu, Olimpiu Nuşfelean, Cleopatra Lorinţiu, Domniţa Petri, Gavril Moldovan, Ion Moise, Nicolae Băciuţ, Virgil Raţiu, Emil Dreptate, Al. C. Miloş, Aurel Podaru, Ion Radu Zăgreanu şi alţii, care vor întemeia efectiv aici o viaţă literară, vor ieşi ferm spre revistele literare şi edituri, vor egaliza sau chiar nivela raporturile dintre provincia literară şi centrul literar. Sosirea în peisajul literar bistriţean a altui val de scriitori va fi mai apoi un gest de continuitate şi de îmbogăţire.
Numele scriitorului Valentin Raus mi-a atras atenţia pentru prima dată de pe o carte de povestiri, Comoara, găsită pe raftul cu cărţi al magazinului sătesc din Şieu-Sfântu, pe când îmi încheiam viaţa de elev. Apoi, peste câţiva ani, la primele mele încercări de ziarist, l-am întâlnit pe scriitor efectiv în redacţia ziarului Ecoul, unde era, dacă nu mă înşel, secretar de redacţie. Prin mâna lui trecea tot fluxul de articole scrise şi de chemaţi într-ale presei, mai puţini, şi de nechemaţi, „ziarişti” de doi bani, închişi într-un limbaj de lemn şi într-o ideologie rudimentară. Ziaristul Valentin Raus era o prezenţă sobră, elegantă, oarecum distantă, informată şi fermă, un om pe ale cărui buze înflorea, în timpul dialogului, un zâmbet fin. Zâmbetul acela exprima multe: profesionalism şi inteligenţă, experienţă de viaţă şi literară, cunoaştere – desigur – a misterelor vieţii, vieţuirea unui scriitor între politruci, zbatere în păienjenismul mediocrităţii provinciale şi multe altele... Pe atunci ziarul scotea, cu anumite ocazii, suplimentul cultural Ritmuri, unde, printre articole dedicate izbânzilor socialiste sau folclorului, răzbăteau şi tinerii scriitori bistriţeni cu câte o poezie, o proză sau un articol... O, câte romane nescrise ascunde perioada aceea!...
Apoi, pe vremea când făcea revista Minerva, mă invita la o cafea în apartamentul său de pe aleea Voinicului, unde discutam pe teme literare şi desigur pe tema revistei. Cândva am făcut parte, o scurtă perioadă, din redacţia revistei, de unde am ieşit în urma unui „clenci”, aproape amical, cu un... amic de redacţie. Puteam să trec peste incident cu umor, dar da data asta am făcut-o pe seriosul, deşi, tacit, gestul a fost unul glumeţ. Dar asta ţine de o altă poveste... Valentin Raus încerca să mă convingă să revin în redacţie. Avea de gând să aducă de undeva şi o tipografie. Pe atunci, o tipografie pentru o revistă ar fi rezolvat multe lucruri. N-a mai apucat nici să mă convingă, nici să aducă tipografia. Planurile scriitorilor nu coincid întotdeauna cu „planul” destinului.