Șase decenii de la absolvirea Facultății de Litere a UBB. Cum cerne vremea: 232, 114, 82...16

„Nu cei mai vrednici trec pe sub  Arcurile  de triumf după război.” (William Faulkner)

În piscul primei decade a lui septembrie, în 10 mai exact, ne-am reîntâlnit o parte din studenții care, în urmă cu  60 de ani, ieșeam pe porțile  Facultății de Litere a Universității clujene BB. 

60 de ani...o viață întreagă ne desparte de tinerețea noastră. De atunci s-a schimbat o lume. La inițiativa a doi colegi de an, scriitorul binecunoscut bistrițenilor, Vasile Igna, împreună cu Steluța Almășan, s-a hotărât să ne mai revedem și la...60 de ani, în cursul acestui seătembrie.

Demersul cutezător a stat sub semnul scepticismului, întrucât obstacolele erau mai mult decât evidente: risipirea noastră prin toată țara, probleme sanifice și câți vom fi mai rămas, noile telefoane...

Ei bine, iată că „biruit-au gândul” -cum zice cronicarul și la ora înaltă a amiezii a lui zece septembrie, eram în incinta Facultății, salutându-ne afectuoși, uniii mai norocoși cu soțiile.

Se reedita  întâlnirea ce avusese loc în urmă cu zece ani, la care fusesem 82 de participanți..  Unii participaseră și la o alta, anterioară, de 40 de ani, cu 114 participanți, unde lipsa unui telefon propriu m-a făcut să lipsesc.

Incinta Facultății (fostă zixă de Filologie, adică a iubitorilor Cuvântului) cu aura ei ce înfruntă neturburată vremea și pinii ce formează micul parc  ajuns identitar pentru Instituție, dau impresia că timp nu există și că e doar o invenție omenească.

Unica schimbare e apariția unui cerebel format din litere, pe un soclu înalt, semn și aducere aminte a gândirii în lucrare  a foștilor Echinoxiști, între care s-a numărat și scriitorul bistrițean Gavril Moldovan

Și totuși, ființele noastre spun că da, există timp, fluviu nevăzut ce schimbă toate, de la chipurile și statuarea noastră, până la stele. Am revăzut Facultatea, cu aceleași coridoare, săli de curs, într-o prospețime sever-academică. Iată și cișmeaua de lângă sala 5! Neschimbată, cu apa ce clipocește ușor și acum. Am fost primiți cu jovialitate și deferență de conducătorul Facultății, Conf. Univ. Dr. Ioan Rareș Moldovan.

        Domnia sa ne-a invitat în Decanat (acum la parter), înfățișându-ne câteva din noutățile instituției și legând anii trecuți de vremea de acum. Cu amabilitate, ne-a oferit proptiul loc de muncă pentru un prim schimb interpersonal de impresii.

        Între cele circa 60 de portrete ce împresurau murii decanatului, am recunoscut o mare parte din  foștii noștri mentori academici ai anilor 1960-1966. În sala mare, faimoasa 29, din curte, unde încăpeam în anul I  240  de studenți, se află acum un studio de teatru.

        Aici ne așteptam magistrii Iosif Pervain, Mircea Zaciu, Ion Vlad,  Gavril Scridon...O, tempora! Pe aici au trecut pașii lui Ioan Alexandru, Gheorghe Pituț, Ion Sângereanu, iar în dormitoarele de deasupra sălii 29 și în prelugire -se  vorbea – că se află Ana Blandiana.

        Într-o excelentă ambianță apoi, în spațiile vaste ale resaturantului Hotelului „Victoria”, de la Prefectura și  Catedrala clujeană, am putut aprecia gastronomia clujeană ce bate la porțile perfecțiunii și am rememorat multe ale vieților noastre trecute și prezente. Rememorând anii, știu că la începutul anului I eram 232 de studenți, apoi , cu fiecare an, numărul a scăzut drastic, deși veneau unii din ani mai presus de noi.

        (Mă întrebam cu naivitate: ăștia necunoscuți, din grupă și an de unde au venit?)

        Abandonurile erau cauzate primordial de lipsa unor tehnici adecvate  de învățare pentru mediul universitar, cu totul altele decât la Liceu,  de lipsa de acces la burse ce se acordau doar până la o medie dată, dificultăți proprii specifice etc.

        Am ieșit pe porțile Instituției ca profesori, 150. La întâlnirea de 40 de ani, mi s-a zis c- au fost 114. La cea de 50 de ani, ne-am revăzut 82, iar acum...13.

        Am căutat cu privirea și cu gândul, fără succes, pe bistrițenele noastre, doamnele profesoare Sorina Costea și Florica Pop.         Schimbarea generațiilor de telefoane pare-se a fi stat la originea acestei regretabile situații, dar... Nu a existat o stare de pesimism, ci mai degrabă o aproape universală părere că „varza” noastră nu este singura din grădină, cum afirmase eronat un vierme bătrân într-o discuție cu fiul său.

 Prof. Vasile Găurean