Mircea Daroși: Școala – poarta de aur a educației

         Sunt un om ca oricare, un călător prin viață, prin zâmbet, prin lacrimă și timp. Anii petrecuți la catedră sunt toată zestrea vieții mele. N-am irosit nicio clipă fără să fiu de folos celor din jur. În mijlocul copiilor m-am simțit  mereu tânăr, plin de viață, bogat sufletește și mândru pentru devenirea mea. ,,Mă regăsesc în rubrica dintâi/ Și catalogul parcă-l țin în mână. /În care azi pun notele în gând/ Pentru Măria sa Limba română ” (MD). Dacă aș fi pus să-mi aleg iarăși profesia, așa cum am făcut-o cu mulți ani în urmă, cu siguranță că tot la cea de profesor aș opta, chiar dacă altele prezintă astăzi mai mult interes, din anumite puncte de vedere.

        Fiecare lecție prezentată în fața copiilor a fost pentru mine un mod de-a trăi pe plan spiritual, a fost tonusul meu existențial și bucuria împlinirilor profesionale. Mi-am dorit să fiu un încălzitor de suflete, un prieten și un sfătuitor al copiilor. Ei mi-au împrumutat elanul lor tineresc, mi-au dat ceva din frumusețea lor sufletească. Pentru ei mi-am lăsat micile supărări la ușa clasei, am zâmbit, chiar dacă nu-mi venea să zâmbesc, am jucat rolul unui actor într-o piesă imprevizibilă, cu recuzite mai vechi și mai noi, așa cum ni le-a oferit societatea. Nu e ușor să faci acest lucru, dar atunci când ai chemare, te simți atașat de această profesie, totul decurge de la sine. Copiii te simt, te analizează, sunt cei mai îndreptățiți să-ți acorde calificativul pe care îl meriți.

         Am trăit peste 40 de ani în universul magic al clasei, acolo unde am încetat să fiu omul obișnuit, cel cu nevoile și slăbiciunile sale, ci prototipul unor aspirații fecunde. Dacă am fost exigent, ori am trecut cu vederea asupra unor lucruri mai mult sau mai puțin importante, copiii au fost pentru mine cei dintâi judecători. Ei mi-au analizat ținuta, gesturile și chiar ticurile profesionale, plusul sau minusul pregătirii și al experienței didactice.

       Am devenit dascăl pentru că am avut un model, pe fostul meu învățător, cel care mi-a îndreptat pașii spre tainele cunoașterii, iar mamei mele îi datorez toată recunoștința pentru sacrificiile sale, ca eu să ajung la ceea  ce mi-am dorit. Acum ,,Îmi număr anii/ după generațiile trecute/ prin altarul clasei./ Fiecare frază/scrisă pe tabla sufletului/ poartă pecetea/ dăruirii mele/Acestei Duminici/ care se numește /Limba română ” (MD). Am ars cu tot sufletul pentru cei care au crescut sub ochii mei și aș fi vrut să fac și mai mult pentru ei, dar m-a ajuns târziul și nu mai știu dacă am fost vreodată tânăr. Mă mulțumesc însă cu zâmbetele pe care le-am pus pe chipurile copiilor și, chiar dacă astăzi ,,nu mai pun note în catalog,/ ci pe foile sufletului / mă simt un om împlinit. ,,În sertarul ultimei ore de curs/ se află/ felia mea de viață/ cu toate verbele la un loc/ și cu silabele de început și sfârșit” (MD).

Mircea Daroși