Melania Cuc: Primul meu text în presa scrisă?

Pentru orice scriitor, momentul când şi-a văzut pentru prima oară numele tipărit într-o publicaţie este unul de neuitat.

 Ce amintiri aveţi despre momentul când v-aţi văzut, pentru prima oară, numele tipărit într-o publicaţie?

 Anchetă realizată de Ilie Rad

Luna  mai, 1962,  nu împlinisem încă 16 ani, eram elevă la o Scoală medie tehnică de horticultură din Bistrița.

În pauză fiind, mă plimbam pe aleea străjuită de castani înfloriți, când directorul a trimis elevul de servicu să mă caute. Dintre cei peste 400 de  elevi ai școlii, tocmai pe mine mă chema la ,,raport,,?  Nu era un semn bun.

Nu știam motivul, doar îl bănuiam și mi s-a făcut frică.

Directorul și  profesoara mea de limba romană, mă așteptau încruntați fără să mă privească în ochi.

Mă simțeam deja vinovată.

Mi-au aruncat pe o masă un  ziar ce mirosea încă a cerneală de tipografie.  Inima mea o luase la galop.  Eram între extaz și agonie. Nu mă așteptam să fiu felicitată, dar nici ... să mi se ,,taie capul.,,. Trebuia să exista o  cale de mijloc.

În fața mea era cel mai nou număr din  ziarul Făclia, publicație  foarte bine cotată  și populară,  care apărea la Cluj Napoca.  În paginile acelea era și primul meu reportaj.

 Semnam : Varvara Melania, elevă, scoala, adresa...

În cancelarie se instalase  o tăcere rece, apăsătoare.

Mă așteptam să fiu muștruluită cât mai repede, să scap ușor, să pot ieși la aer, să dansez de bucurie, pentru că reportajul trimis de mine, prin postă, fusese publicat.

Cine să mă felicite?! Cui să-i pese de visele mele, de stima mea de sine?

Profesorii mei m-au mustrat cum au putut mai  urât. M-au întrebat: ,, Cum de-ai avut  îndrăzneala să  scrii, să trimiti la Redacție, fără să ne întrebi și pe noi??!,,

M-au asigurat că Făclia era ziarul  jurnaliștilor  mari, nu aveam ce să caut eu, o mucoasă, acolo. Punct! ,, Cine ești tu, să iei decizii de capul tău?!,,

 Eu?  Nu prea știam cine eram pe atunci. Eram interesat de literatură,  dar era musai să învăț agricultură, dacă nu voiam să fiu ,,muritoare de foame,, cum îmi spuneau oamenii deștepți.

Habar nu aveam că debutasem jurnalistic într-un ziar important.

Nu-mi mai amintesc decât amarul pe care l-am simțit în gură, și felul în care profesorii mei m-au pus să promit solemn că nu am să ,,recidivez,,.

   Am plecat de acolo cu capul plecat și buzele mușcate la sânge. Nu m-au lăsat să mă apar defel.

Colegii se uitau la mine, nu ca la un erou, ci  ca la una care  pare a fi nebună de legat.  În scoala acea erau reguli, directorul era Dumnezeu.

  Când lucrurile se mai calmaseră, până și femeia de serviciu   nu mă mai privea ca pe un extraterestru,  într-o dimineață  iarăși  mi-am auzit numele dinspre cancelarie.   De acolo încolo, știam drumul direcțiunii și singură.

 Eram fericită și îngrozită de cea ce avea să mi se întâmple.  Îmi apăruse un alt  articol, de data accea   într-un  ziar de anverugră națională,  ,,Agricultura Socialistă,,.

Directorul a dat cu pălăria de dușumea: ,, Nu mai știu ce să mă fac cu tine!!?,,

Da, eram visătoare și incorigibilă. Nu reușeușiseră  să mă reeduce în spiritul lor.

  Strângeam pleoapele tare, ca sa nu plâng.  Îi ascultam cu tot ce aveau să-mi reproșeze.  Aveau dreptatea lor. Nu aveam să ajung niciodată inginer agronom, pentru că aveam ,,gărgăuni,, altminteri nu aș fi scris poezii, așa spuneau  cei mai mulți (și) din familia mea.

,,Zo, dacă mai fac!!,, Am zis, ceea ce pentru mine, copil de la sat fiind, însemna că mi-l iau de martor pe Dumnezeu Însuși.  Mi-am respectat jurământul, deși eram tristă,  simțeam că îmi rupseseră o bucățică din inimă.

 Cum pe vremea aceea, se primeau și bani,  drept de autor. În zilele următoare am primit prin mandat poștal  câteva zeci de lei. Mama i-a cumpărat o pijama nouă tatălui meu, care era internat într-un spital din Bistrita, și urma să fie operat. În vara care a urmat, tata a urcat la cer. Durerea  pierderii lui a depășit  cu mult mâhnirea că visele mele de ziarist fuseseră zdrobite  de proprii mei dascăli.

Mult timp nu am înțelesc miezul întâmplării aceleea.  Nimic  din ce scrisesem la ziare,  atunci și acolo, nu leza interesele instituției în care învățam.  Vorbeam despre viața din internat , despre orele de practică și cele de teorie,  detaliam imaginile în care credeam,  visam la o agricultura modernă, deși scriam (și) Poezie.

Colegii mei  nu m-au înțeles defel, râdeau. Profesorii aveau problemele lor.

 Eu, oaia neagră, încălcasem normele școlare afișate pe toți pereții edificiului de învățământ comunist. Trebuia să plătesc.

 Am plătit cu o ,,consemnare,, în internat pe perioadă de două luni, cred. Am plătit cu lecția-tăcerii mele. M-am retras în lumea mea interioară ca într-o    cochilie găsită pe plaja pustiită de oameni. Auzeam tot mai clar cântecul sirenele dar și liniștea Căii Lactee...

Următoarele mele apariții în presă au venit mult mai târziu, în revista Luceafărul, Scânteia Tineretului, Informația Bucureștilului, Radio Romania, Dreptatea  și multe, multe  altele, în toți anii și în vremurile efervescete care au urmat.

Fapul că la start mi-au tăiat aripile și o vreme am mers numai pe pământ, m-a învățat să-mi cresc aripi noi, să visez dar și să învăț cum să-mi apăr talentul pe care  mi-l dăduse Dumnezeu.

Nu judec, nu mă plâng, nu acuz, nici nu știu cum ar fi fost  drumul meu jurnalistic dacă, la debutul meu, la doar 16 ani, dascălii mei ar fi prodecat în alt fel.

Destinu-mi era scris. Jurnalismul  mă atrăgea natural, așa cum mareea oceanelor este atrasă de  Lună, și apa acționează din instinct,  indiferent de vânturi , anotimpuri sau tertipuri umane.