Laura Poantă: Cai și bufnițe

Pentru orice scriitor, momentul când şi-a văzut pentru prima oară numele tipărit într-o publicaţie este unul de neuitat.

 Ce amintiri aveţi despre momentul când v-aţi văzut, pentru prima oară, numele tipărit într-o publicaţie?

 Anchetă realizată de Ilie Rad

În anii 80, mergeam vară de vară la mare, la Casa Scriitorilor de la Neptun. Atmosfera era extraordinară, „de vină” fiind, evident, și vârsta copilăriei și a adolescenței care pictează totul în roz. Chiar dacă mare parte a zilei mă bălăceam cu restul odraslelor de scriitori sau exploram curtea vilei (care ducea, prin cărări întortocheate, spre vila cu brazi a lui Ceaușescu, bine păzită) și stațiunea, găseam timp să și desenez – de fapt, să schițez siluete ale celor din jur, chiar acolo, pe plajă. Stăteam atunci pe cearșafuri colorate sau pe prosoape nu tocmai pufoase așezate direct pe nisip și fixate cu pietre; nu aveam șezlonguri, baldachine, saltele, umbrele. Totul era simplu, curat și vesel. Într-o zi de desenat, eram concentrată pe o schiță nouă. Ridicând ochii, l-am văzut pe Marin Sorescu; mă urmărea discret de la câteva cearșafuri distanță, fiind pasionat (și) de desen. S-a apropiat și a privit schița. Îi plăcea că aveam o linie sigură și o înclinație spre caricatură în desenele mele. Am schimbat câteva cuvinte, nu foarte multe fiind amândoi niște timizi, și m-am ales și cu un portret schițat rapid dintr-o linie sinuoasă, în creion negru (portret pe care îl am și acum). În aceeași toamnă, Marin Sorescu a fost în vizită la ai mei, în apartamentul din Cluj, și a cerut să vadă ce mai lucrez. Fiind elevă a Liceului de Artă, aveam caiete și cartoane întregi de desene, portrete, naturi statice, peisaje, compoziții. S-a uitat prin ele, a pus câteva întrebări și cam atât. Apoi, într-o zi, am primit revista Ramuri și, surpriză! Era ilustrată cu desenele mele cu cai, în cărbune, risipiți printre articole. Am rămas mută de uimire și prima reacție a fost de teamă – aoleu, oare arată destul de bine ca să-i vadă toată lumea? (reflex de care nu m-am dezbărat nici în ziua de azi și pe care se pare că îl au mulți artiști). La școală, a doua zi, mă umflam în pene prin toată clasa (eram în clasa a 8-a, chiar înainte de treaptă) și era să explodez de încântare când o colegă mi-a spus „ce te tot împăunezi cu revista aia, cu desenele lui Leonardo pe copertă? Ale tale unde sunt?”. Expresia ei când a citit sub căluțul „lui Leonardo” de pe prima pagină Desen de Laura Poantă a fost de neuitat – cel mai bun compliment posibil, involuntar fiind.

Ca traducătoare, am debutat direct editorial (doar articolele de specialitate mi-au apărut întâi în reviste medicale, abia apoi în cărți). În 1999, Editura Paralela 45 (director Călin Vlasie) a început să publice cărticelele din Colecția bilingvă Bufnița, creată și coordonată de Irina Petraș. A fost un debut consistent, fiindcă nu doar că tradusesem povestiri din italiană și engleză, dar eram și autoarea siglei și a copertelor primei serii (făcusem deja, în anii 90, sigla și copertele și pentru Colecția Akademos, la Editura Didactică și Pedagogică). Cărțile au avut multe ediții succesive, m-am bucurat enorm la apariția lor, dar adevăratul debut emoționant a rămas cel din Ramuri.