21 de ani de la plecarea dintre noi a Monseniorului Grigore Zăgrean

Costumul

 In memoriam Monsenior Grigore Zăgrean

-Știi ceva, i-a zis Grigore, soției lui, Maria. O să-l rog pe învățătorul copiilor să-mi împrumute un costum de-al său, pentru întâlnirea mea cu foștii colegi de liceu.  Au trecut douăzeci de ani de la absolvirea lui și acum director este un fost coleg de clasă, profesor de română.

O  să-ți fie un pic mai mare, costumul, l-a atenționat Maria, învățătorul este mai solid ca tine, dar tu ai mai slăbit de când te-ai angajat la calea ferată, a adăugat ea.

Ideea salvatoare (doar el avea zicerea lui, ,,-Salvăm o situație!”), l-a frământat toată ziua. Nu a simțit ca altădată căldura copleșitoare a acelui început secetos de iunie, soarele care se răsfrângea din ,,caloriferele” șinelor și a traverselor îmbibate cu creuzetul, care mai curgea din ele. O să meargă la învățător, doar are la el trei copii de-ai lui și o să-i spună direct, bărbătește, că nu are un costum, că fostul lui coleg de clasă, cu același prenume ca el, Grigore G., directorul liceului din Năsăud, insistă să fie și el prezent. L-a anunțat din timp, printr-o scrisoare foarte sentimentală. El îi știa  noul lui statut de muncitor la ștrec și de preot clandestin, de ,,posesor”, cum îi plăcea lui să-l alinte, al unei familii numeroase.

Prima lui doză de curaj, pe care o va folosi pentru întâlnirea cu învățătorul, trebuia să o dubleze cu o alta și mai mare și mai grea. Cum să le spună celor de față, la întâlnirea colegială, că el, preotul, a ajuns muncitor la calea ferată, că locuiește în cantonul CFR nr. 41 din satul Chintelnic, că a venit spre ei cu un costum împrumutat.

Cele două probleme îl obsedau, îi dădeau târcoale, mai ales când se întindea în pat, să se culce. Acum vitejia lui se topea sfârâid  în el. Ca să uite, pornea aparatul de radio ,,Dunărea” și ,,bâzgărea”, adică începea să prindă undele sonore ale ,,Europei Libere” și verbul ,,a bâzgări” suferea o conversiune substantivală, ,,bâzgușul”, care uneori se auzea prin perete în camera mică a copiilor care învățau. Câteodată, unul dintre ei, mai mare, bătea cu pumnul în peretele comun cu bucătăria, unde Grigore dormea cu soția lui. Cel cu bubuiala, adăuga pentru frații lui constatarea: ,,-Iar a început tata bâzgușul”. Mai erau vreo zece zile până la revederea de la Năsăud și Grigore era silit, să ia o decizie, să-și facă un dublu plan de atac, asupra învățătorului și a foștilor săi colegi de liceu.

În ziua de luni, din săptămâna, în care își va reîntâlni colegii, spre surprinderea lui, l-a întâmpinat, după ce a ieșit din camera mare a Cantonului, de la prima lui liturghie zilnică (dimineața, de la ora șase), soția lui și i-a reamintit să meargă la învățător și să rezolve procurarea  costumului. Spusele ei, au căzut peste dânsul ca un ultimatum. Nu mai avea altă soluție. Nu se nimerea chiar rău. Azi echipa lui lucra în gara Șieu-Măgheruș și de acolo se va îndrepta spre școală, la învățător.

Toată ziua, rugămintea pe care o va adresa dascălului, i-a zăcut pe creier, parcă i l-a turtit, sub greutatea ei. Șeful de echipă l-a repartizat la profilat terasamentul, izolat de echipă. A trecut pe lângă el colegul lui din Măgheruș,  Podină C. și l-a întrebat: -Ce-ai spus? El i-a răspuns că nu a zis nimic, deși în gând el repeta felul cum îl va aborda pe învățător. Scăpase din gura lui începutul cererii: -Știți, eu... . Asta auzise Podină. Era convins că învățătorul îi știa bine situația lui materială și că nu o să-l refuze. Avea mai multe costume.

Când cele opt ore de muncă s-au terminat, Grigore l-a însoțit înspre sat, pe colegul lui de ștrec Manole, spunându-i că trece pe la învățător, că l-a chemat, pentru copiii lui. Manole l-a invitat la el acasă și l-a servit cu un pahar de țuică tare. S-a încălzit și era mai hotărât să-l abordeze pe învățător, cu doleanța lui.

Dascălul, surprins, l-a primit cu mare cordialitate, cu apelativul ,,domnule părinte”. Această adresare l-a încântat, era mai sigur pe el, se simțea că a pășit din nou, în lumea din care a fost alungat. Și el i-a dat un pahar de țuică crampăl, vinars îndulcit, fiert cu săcărică. Dascălul i-a lăudat copiii. Muncitorul Grigore a început să-i explice situația lui, de ,,surogat de ceferist”. Așa cum dumneavoastră veți fi toată viața învățător și eu voi fi până la moarte preot, a precizat Grigore. Apoi i-a spus despre întâlnirea de la Năsăud. Dar se ridică ceva neprevăzut, a continuat el și a rostit ca un judecător, verdictul. -N-am costum și nici bani să-l cumpăr! S-a speriat de tonul lui și a tăcut. Dascălul i-a venit în ajutor și s-a oferit să-i dea el unul. L-a luat de mână și l-a dus spre dulapul de haine. A deschis dulapul și i-a scos un costum din anii când era mai slab. Grigore simțea pe șira spinării cum îi curge o vână de sudoare și când dascălul i-a mai turnat un pahar de țuică, l-a îngurgitat ca pe un aldămaș care pecetluia o tranzacție comercială. Stătea ca o statuie, în brațe având costumul dorit. Dascălul i-a adus un mic geamantan de piele, i-a pus costumul în el. Grigore s-a grăbit să-i spună că o să-l aducă peste o săptămână, i-a mulțumit, i-a strâns tare mâna și a plecat.

Când a trecut pe lângă casa lui Manole, acesta prășea niște fasole în grădina din fața casei. L-a întrebat ce are în geamantan. Deși n-ar fi vrut să-i spună, Grigore simțindu-se ca un hoț prins la furat, i-a dezvălui totul. Colegul lui l-a lăudat pe învățător spunâdu-i că este un om bun și de ajutor.

Grigore simțea că îi vine să zboare. Doar când s-a întors din închisoare  a mai fost copleșit de o asemenea bucurie. Maria i-a ieșit înainte la portița ogrăzii și văzându-i geamantanul  și-a dat seama că totul s-a rezolvat. Acum  trebuie doar să nu-l pătezi, l-a avertizat ea.

În zilele următoare Grigore s-a tot gândit la revederea colegilor, cum să le spună că este la târnăcop și la lopată. Își imagina că unii dintre ei o să-l ocolească, mai ales cei cu funcții, ,,de partid și de stat”, a concluzionat el în gând.

Duminică dimineața, Grigore, se îndrepta spre gara Șieu-Măgheruș. Înainte de a ieși din curtea Cantonului, soția lui a mai prăvălit peste el, obsesia ei, cu pătatul costumului. Șeful gării era mai să nu-l cunoască, i-a aprecia noua înfățișare.

-Nu-i al meu, i-a răspuns în gând Grigore, nu mă mai lăuda atâta. La liceul din Năsăud, când a intrat  pe poartă, l-a întâmpinat directorul, prietenul lui bun. -Vede, că nu-i costumul meu, e cam mare pentru mine,  și-a înghițit în sine Grigore, observația lui. S-au îmbrățișat și Grigore a simțit nevoia unei precizări: știi doar că eu sunt un surogat de ceferist.

Dintr-o mașină ARO a coborât Vasile D., mare șef acum la partid. L-a îmbrățișat pe director, lui Grigore i-a strâns mâna și i-a spus: ,,-Ai venit și tu?”. Adică, eu sunt cu semnul întrebării sau costumul meu, i-a sugerat asta, s-au așa judecă ateii partidului, s-a întrebat Grigore.

Cele mai grele emoții urmau să vină peste el, de aici încolo. Ce va zice la ora de dirigenție. Nu se simțea în apele lui. S-a întors cu spatele către liceu și și-a mai strâns cureaua, simțea că pantalonii curg de pe el, dar să nu-i pătez, la asta trebuie să fiu atent, îi sunau în cap spusele soției. A refuzat cafeaua, când s-au așezat în bănci, de teama costumului. Simțea că un sfredel i se învârte în cap. Ce să le spună foștilor colegi? Să fie tranșant sau să mai îndulcească, prin omisiune adevărul despre el. Îi fierbeau gândurile în cap și abia a sesizat că dirigintele l-a provocat pe colegul lui Țărmure A., mare securist acum, ofițer în MAI. El a accentuat, la sfârșitul alocuțiunii sale, că se ocupă cu apărarea poporului român atacat de dușmanii de clasă, din interior.

Când i-a rostit numele dirigintele, Grigore a ezitat o clipă să se ridice în picioare. Apoi a tăcut câteva clipe, a privit de sus peste capetele colegilor săi. Dintr-o dată s-a pornit și foarte grăbit a înșiruit datele rezumative ale destinului său. Sunt preot greco-catolic. Din spatele  lui, colegul lui D. A., preot ortodox, a adăugat destul de tare: -Nu mai ești! Grigore a simțit că a primit o măciucă peste cap, dar nu s-a oprit. -Întâi în Parva, apoi în Șopteriu, de unde am fost scos din altar, în 1948. Am trecut un pic și prin închisoare, apoi am peregrinat cu familia mea, pe la părinții mei, în Tăure, apoi m-am mutat în Șieu-Cristur. În prezent mi-am aruncat ancora (s-a felicitat în gând pentru această exprimare) lângă Cantonul CFR nr. 41, din satul Chintelnic și sunt muncitor la calea ferată, soția mea este casnică, am nouă copii. -Bravo, Grigore, stai bine cu pruncii!, a exclamat I. B., cel mai glumeț dintre colegii lui, din Zagra. Cred că Biserica noastră va reînvia, cum ne transmite din închisoare, Episcopul nostru Iuliu Hossu. -Asta s-o crezi tu! Niciodată! a rostit tare Țărmure A., cel care cu o săptămână înainte i-a luat ,,un interviu”, despre descinderile lui la Visuia, unde el a oficiat mai multe liturghii, un botez .și o cununie religioasă. La ,,spovedanie” de  sub ,,patrafirul” consemnărilor colegului său securistul, Grigore a recunoscut totul spunându-i că el nu-și poate refuza foștii credincioși.

În sala de clasă s-a lăsat o liniște grea, dirigintele, de la masă, și-a scos batista și si-a șters fruntea asudată. Grigore s-a trântit apoi în scaun, cu zgomot. Simțea că îi cad de pe el pantalonii.

Dirigintele a anunțat terminarea orei de dirigenție și i-a invitat la masă, în cantina liceului.

Obrajii lui Grigore ardeau ca două plite înroșite. La ieșirea din clasă s-a apropiat de el prietenul său Matei R. -N-am știut nimic de soarta ta, i-a zis și l-a îmbrățișat încă o dată. Dacă ai nevoi de ceva, uite, am aici numărul meu de telefon, te-aș putea ajuta, mă descurc, am o slujbă bună.

Grigore s-a așezat la o masă cu niște colegi din Salva și din Năsăud. Unul dintre ei, l-a căutat la Parva, când era preot acolo și a asistat la o liturghie oficiată de el. Bucătăresele liceului le-au adus mai întâi cafele. De data asta Grigore nu a mai refuzat cafeaua.  Poate o să-l liniștească după acest moment al destăinuirilor grele, despre el. Când să o apropie de gură, prin spatele lui a trecut grăbit un coleg, care l-a lovit peste mâna în care ținea ceașca. Cafeaua s-a vărsat  pe parte dreaptă a costumului. Chipul lui Grigore s-a aprins, ardea ca un rug, în urechi îi vâjâiau atenționările soției: ,,Vezi să nu pătezi costumul!”. S-a ridicat de la masă, s-a dus în toaletă, a spălat pata de pe costum. Au rămas evidente marginile de la pată, marcând parcă teritoriul unei insulițe plutind pe costumul împrumutat. Revenit la masă, a mâncat mai mult în silă, mereu gândindu-se  dacă Maria va putea elimina definitiv pata de pe costum.

Când s-a terminat masa, s-a ridicat în picioare, a făcut o cruce și s-a rugat în surdină. De la masa vecină,  colegul Traian B.,   din Salva și-a rostit tărișor mirarea: ,,-Am trăit s-o văd și pe asta. Am să-i spun  și soției ce am văzut, o rugăciune în public.” Cuvintele colegului l-au înviorat pe Grigore și o concluzie s-a așezat în el ca un orizont de speranță: ,,-Încă nu este totul pierdut în țara asta!”. Toată lumea se grăbea înspre autobuze, spre trenuri. Câțiva erau așteptați cu mașinile.

Grigore s-a îndreptat spre gara Năsăudului alături de doi colegi din Salva. Directorul liceului n-a mai trecut pe la el să îl salute. Probabil avea reținere să mai stea de vorbă cu unul care a fost prin pușcărie.

Ajuns în gară Beclean pe Someș, a constatat că mai are de aștepta până la trenul de la Cluj spre Bistrița, mai bine de două ore. S-a așezat pe o bancă din sala de așteptare. Se simțea obosit, udat de prea multe valuri de emoții, în această zi. O moleșeală îl cuprindea. Între clipele în care era treaz și clipele în care ațipea, o auzea pe Maria: ,,-Ai grijă să nu pătezi costumul! Știam eu că o să-l pătezi! N-ai fost atent!”. Și-a șters fruntea cu mâna stângă, dorind să alunge din capul lui scârțâitul cuvintelor soției, care îi bătuceau creierii. Somnul l-a cuprins. Visa că pata de pe costum se deschidea larg, tot mai larg, ca o prăpastie și un vânt rece îl  absorbea ca un vârtej de apă, spre interiorul ei. Aluneca în groapa prăpastiei, ca într-o gură uriașă. A reușit să se prindă de marginea ei de sus, ca de o buză crăpată. A rămas spânzurat.  Picioarele îi pedalau, căutând un punct de sprijin.  A început să strige. -Sunt doar un surogat de ceferist! Sunt doar un surogat de ceferist!.

                                                                                          Ion Radu Zăgreanu