Nadia Urian Linul: Ardealul și durerea lui în poezia lui George Coșbuc

Poetul însuși spune despre sine:

,,Sunt suflet din sufletul neamului meu 

Și-i cânt bucuria și- amarul’’ 

Și aceasta pentru că familia, satul și îndeosebi liceul din Năsăud, unde profesorii cu multă știință de carte, dar cu mai multă iubire de neam dezvoltau în sufletul elevilor lor simțământul de jertfă pentru  dezrobirea poporului român. Acestea au facut din copilul Georgică un ostaș al luptei  pentru scuturarea robiei.

Cu mintea sa isteață, de mic pătrunde în tainele sufletului țăranilor noștri precum și în trecutul atât de zbuciumat al poporului român din Ardeal.

În acele vremuri, preoții români din Ardeal nu erau numai slujitori la sfintele altare ci și conducători în lupta grea pe care neamul românesc o ducea împotriva stăpânirii ungurești și asupririlor, pentru apărarea credinței și a graiului strămoșesc. 

De la tatăl său, părintele Sebastian, copilul o fi auzind adeseori povestind, fie de la înaintașii săi, foști preoți în satul Hordou, despre întemnițările  și tragerea pe roată a fruntașilor români din Ardeal, pentru îndrăzneala de a cere drepturi pentru asupritul lor popor.

Tot din gura părintelui său, o fi auzit Georgică povestiri despre bravura  cu care soldații regimentului grăniceresc de la Năsăud au știut să se bată cu dușmanii împăratului de la Viena.

Din gura mamei sale, preoteasa Maria, o femeie ,, cu inima bună, iubitoare de Dumnezeu și româncă înflăcărată, care în momentele de bucurie ori întristare era în stare să improvizeze hore, doine și satire, de o rară frumusețe artistică, deși nu avea ca pregătire școlară decât Școala primară de fete de la Năsăud, va fi povestit copilașilor  ei întâmplări triste ori vesele din viața oamenilor mai vestiți  ai ținutului, sau din viața satului.

Sau din vorbele cărturarilor și a bătrânilor din sat, care se adunau când la popă în casă, când la vreun gospodar în curte, pentru a- și împărtăși părerile cu privire la noile orânduieli ale celor mari.

Unul dintre acești gospodari era Tănăsucă Mocodean, cântăreț bisericesc și fost caporal în regimentul grăniceresc de la Năsăud.

Într- un timp, el venise în fiecare seară în casa părintelui Sebastian pentru a-l învăța pe ,,Georgică al popii’’ în vârstă de cinci anișori, meșteșugul scrisului  și de a-i spune povești cu feți-frumosi, cu zmei, cu zâne și balauri.

Glasul lui Tănăsucă, în strana bisericii, l-a înveselit  și mai mult pe Georgică.

,,Când Tănăsucă cânta mai marilor voievozi,

Toți câinii încep a bate din cozi’’

Lui ,,Georgică a popii’’ i-a fost drag de țăranii din satul lui. Mergea la sărbători să-i vadă pe flăcăi și pe fete cum joacă, pe la Crăciun îi plăcea să umble a colinda, iar la Botezul Domnului, să umble cu steaua de la o casă la alta și se întorcea acasă  de prin sat cu buzunarele pline de nuci, cu alune și mere căpătate de la baba Natoaie și de la Ana Ursului.

O dată cu plecarea lui Georgică la Năsăud, la liceu, legătura cu satul nu s-a rupt. Năsăudul e aproape de Hordou și e locuit în mare parte de țărani, ca și cei de pe Valea Sălăuței.

Nu s-a înstrăinat de sat și nu s-a îndepărtat de sătenii săi, ci dimpotrivă, s-a silit să ia parte la petrecerile  și îndeletnicirile lor și după ce a ajuns școlar mai mare. Așa, după cum ne-o spune singur:

,,Doisprezece dintre patrusprezece, câți urmam clasa a opta a liceului din Năsăud, eram băieți  de țărani oieri și patru purtam  căciuli și ițari. Vacanțele ni le petreceam prin păduri și prin munți, căci numai la școală eram ,,domnișori’’, iar acasă eram ciobani’’. 

Dragostea de satul său nu l-a părăsit pe feciorul preotului Sebastian, nici după ce s-a înscris la Universitatea din Cluj, pentru a se face profesor. 

Din când în când își uita de carte și apuca drumul spre casă. Profesorul Virgil Șotropa din Năsăud, fost coleg de școală  și prietenul poetului povestește despre Coșbuc, din anii de student : ,,De câte și câte ori  cutreieram periferia orașului  sau urcam Dealul Feleacului, discutând și glumind; iar dacă-l apuca vreun dor și jale, mă ruga să ne întoarcem acasă, să- i cânt vreo doină someșană... Nu o dată se întâmpla că dispărea fără nicio vorbă și nu-l vedeai săptămâni întregi în Cluj. Când îl cuprindea nostalgia, nu era în stare nimic să-l rețină: pleca spre munți, la Hordoul său și la bătrânii săi părinți’’

Nici când a lucrat la Sibiu, la Gazeta ,,Tribuna’’, chipurile ființelor dragi și locurile natale, nu le-a uitat. Sate românești  a văzut Georgică și  în ținutul Sibiului, cu țărani tot așa de buni la suflet și frumoși îmbrăcați, ca pe Valea Someșului, dar tot mai mult

 i- au plăcut pe la Hordou. 

Într-o scrisoare trimisă tatălui său în iulie 1888, poetul spunea

,, Dar cred că prin august tot o să pot pleca la Hordou și închei aproape cu aceleași cuvinte : ,,Prin august dar o să sosesc acasă, că m-am săturat de oraș și mi-e dor de mama’’.

Nici dupa ce s-a așezat la București unde, căsătorindu-se, și-a întemeiat familie în sânul căreia se simțea fericit, George Coșbuc nu și-a uitat  nici satul și nici ființele scumpe din Ardeaul său robit. Nu i-a fost îngăduit să treacă granița, deoarece era socotit dezertor în armata austro-ungară, fiindcă se ferise de serviciul militar.

Coșbuc venea în fiecare vară la Predeal și de acolo, de lângă hotarul blestemat, unde stă înfipt  în inima noastră, jandarmul cu pene de cocoș, el își arunca privirile înlăcrimate până departe, peste Ardeal, oprindu-și dorul neastâmpărat la căsuța  părintească de lângă țarmul Sălăuței. Pe furiș  s-a strecurat totuși pâna la Sibiu și alte locuri mai apropiate. După o așteptare dureroasă de douăzeci de ani i s-a ridicat această opreliște  și Coșbuc s-a repezit acasă la ai săi, de și-a revăzut rudeniile, prietenii din tinerețe și locurile pe unde a copilărit. Părinții nu-i mai trăiau demult. De acum încolo, venea des pe la Năsăud, unde era așteptat și primit cu drag. Țăranul Ilie Artemie, în vârstă de 84 de ani, își amintește în primăvara lui 1940 și spune: ,,Târziu, după lungul său refugiu în România, când George Coșbuc  s-a întors în satul nașterii și copilăriei sale, a asistat la jocurile tineretului  și privind la casa părintească, la moară, la nucul și ulmul din apropiere, la frumusețile  neasemuite ale naturii, covârșit de amintiri, s-a pomenit  deodată năpădit de lacrimi. Fiind observat, lăutarii au încetat să cânte, jocul încetase și el, și Coșbuc, stingherit de această tăcere bruscă, părăsise în grabă satul, înapoindu-se  iarăși la București. Nu uitase să le plătească tuturor de băut, pentru a- și aminti, din când în când, de feciorul  înstrăinat al popii Sebastian’’.

Izbucnind marele razboi între popoarele lumii, Coșbuc nu a mai putut trece în Ardeal, pentru a-și vedea satul și locurile copilăriei sale. Moartea  care i-a tăiat firul vieții prea de timpuriu și pe neașteptate, l-a despărțit pentru totdeauna  de pământul ce i- a fost drag, al Ardealului.

N-avea decât patrusprezece ani, când a scris poezia revoluționară ,,Românaș’’, cunoscută  și de colegii lui de la școală.

,,Românaș, copil de brad,

Lasă casă, lasă munte,

Vino, luptă, sari în frunte

Și fii liber, nu tot sclav.

 

Lasă car și lasă plug,

Lasă toate și te bate

Cu hienele spurcate,

Ce te țin în crudul jug.

 

Prinde-n mână pușca ta

Și- o descarcă în tiranie,

Scapă scumpa ta moșie

De sclavia neagră, rea.

Ajungând în clasa a șaptea de liceu, colegii în semn de iubire și prețuire l-au ales vicepreședinte al Societății de lectură al elevilor,  numită ,,Virtus Romana Rediviva’’. În semn de mulțumire, în cea dintâi ședință a societății din anul acela, școlarul citește poezia ,,Odă’’, atrăgând astfel atenția asupra stării  de deznădejde în care se zbătea neamul românesc din Ardeal.

,,Rănit până la suflet de ,,oarba tiranie’’

O zi de libertate, sărmanul n-a avut

Măcar să plângă-n taină trecuta-i vitejie

Amorul țării sale ce -n veci nu l-a pierdut.

Nimic însă în fire de soarte- i nedormit,

A libertății soare cu zor I-a răsărit.

Românul se ridică, dar slab de grea durere:

El cere mâna tare și brațe de eroi,

Dar cine să ne ajute? În dar la cer vom cere.

Fără să se teamă de furia ce și- o putea atrage asupra sa din partea stăpânirii străine, școlarul poet a lăudat trăinicia poporului român pe plaiurile ardelene, într-o poezie intitulată tot ,,Odă’’ și citit într-una din ședințele Societății de lectură.

Versurile sale au avut un puternic răsunet în sufletul colegilor săi:

,,Căci n-a putut pe tine

Să te strivească -odată 

Nici hanul cal sălbatec,

Cu xerxica- i armată,

Nici fiii semilunii

Nepașnici și haini,

Dedați să vadă lumea

Cenușă și ruini.

Nici seclul lui Zapolia

Nu te-a răpus pe tine,

Nici oarbele partide

Și intrigi fără fine,

Chiar mâna providenții,

Turbat te- a urmărit,

Dar tu printre blăsteme

Rămas-ai neclătit.’’

Coșbuc a isprăvit liceul, având în suflet icoana patriei sale. A plecat la Cluj pentru a-și continua învățătura la Universitatea din Cluj.

El a îmbrăcat în versuri frumoase poveștile auzite de la mama sa și de la țăranii din Hordou și împrejurimi și semnându- le cu numele G. Boșcu, le- a trimis la ,,Tribuna’’ din Sibiu. Directorul ei l-a căutat pe la Cluj și pe acasă și după ce l-a găsit, l-a dus la Sibiu, dându-i o slujbă la gazetă. Aici avea putința de a dezvălui în poeziile ce le tipărea, suferințele  neamului său oropsit și neomenia asupritorilor .

În poezia ,,Străjerul’’pe care a publicat-o în Tribuna, în anul 1887 se vorbește despre o femeie sărmană, al cărui fiu murea de foame și frig. Ea își sfârșește zilele în închisoare, unde a fost aruncată  sub învinuirea de hoață.

,,Ce trist e prin odaie! Când domnii vin și ieu 

Tot, tot ce ai, sunt dânșii cari pun pe om la greu.

Când dânșii nu-ți dau chinuri, tu singur doară- dai -ți? 

În fundul căsii doarme din vremuri vechi un laiț

Bătrân și rupt, pe vatră dă licur un opaiț

Din ultimul oleu.

Și masa nu-i, căci masa au numai când e soare.

Prânzesc pe cornul vetrii, ci- n zi de sărbătoare

Când au și pot ca alții să ție zile mari,

Atunci iau ușa tinzii și- o pun pe patru pari

De fag, cari stau în fața odăii lor și cari

Țin masa pe picioare.

Trei scânduri, care au capăt pe vatră așezat

Și merg  până la laiț, fac slujba unui pat

Mai gol și mai nemernic ca tot ce-i prin odae…’’

Răsunetul puternic ce l-a avut în sufletul tânărului Coșbuc împilările și batjocura la care erau supuși iobagii din Ardeal din partea domnilor de pământ, se vede și în poezia ,,Nebuna’’pe care a tipărit-o în numărul 14 al gazetei ,,Tribuna’’ din 1889.

,,Ș-aici i- a izbucnit din ochi

Plânsoarea bob de bob,

Și jos, săcată de simțiri,

Căzu ea toată zdrob.

Domn groful, Domn și Dumnezeu,

Ei ambii râd de rob.

Nelegiuirea grofului e vrednică de răzbunarea cea mai cruntă:

Și noi? Să râdem înjurând

Pe robi? De ce de ei?

De ce nu domni? Giganți în drept

Și-n suflete pigmei,

Cu crucea-n mâni să pălmuești

Pe domni, ca pe mișei’’.

Fiind atât de strâns legat sufletește de pământul strămoșesc, nu putea să-i scape din vedere niciun fel de prigonire a acestuia. 

George Coșbuc nu mai traiește, dar poezia lui curată și frumoasă ne stă înainte, ca o poruncă sfântă de la care nu ne este iertat să ne abatem.