PRO-VERBE: „Când copacul se prăbușește, maimuțele se împrăștie”

„Când copacul se prăbușește, maimuțele se împrăștie”, ne spune un proverb venit dintr-o țară a cărei biotop conține și acest animal dar de care am aflat recent si neîntâmplător odată cu extragerea dictatorului Maduro din Venezuela. Și la noi, când un copac se prăbușește, zboară și se împrăștie toate păsările, toate ciorile, toate animalele pe care le-a găzduit. Este în această observație asupra naturii de analizat o analogie  ofertantă, cu sistemul politic și cu puterea statului.

                  Istoria recentă ne dă nenumărate exemple, cum sunt Manuel Noriega, Slobodan Miloșevici, Saddam Hussein, Muammar Gaddafi, Charles Taylor sau Nicolae Ceaușescu, fiecare dintre ei fiind trunchiurile unui sistem care apărea ca fiind foarte solid și cu multe ramuri crescute în toate direcțiile. Ei bine, pe aceste ramuri s-a așezat o camarilă oportunistă de maimuțe: oameni fără vocație, dar cu instinct, indivizi  fără curajul adevărului, dar cu o mare capacitate de a-și da seama din ce parte bate vântul, ca și giruetele, cocoșii aceia de pe crestele caselor care se învârt cînd într-o parte când în alta după,cum bate vântul.

                  Dictatorii, nu au domnit singuri, ci înconjurați de o societate parazitară, dependentă: de miniștri care au confundat ideologia cu salariul, de intelectuali care au scris ode, poezii sau au închinat omagii conducătorului iubit, de jurnaliști care au tăcut în fața adevărului.

                  Cazul lui Nicolae Ceaușescu este poate unul dintre cele mai grăitoare: un copac care a stat în picioare două decenii, decenii în care era prezentat ca „geniu al Carpaților”, vizionar, părinte al națiunii, timp în care, pe crengile acestui copac, s-au așezat maimuțele nomenclaturii, perfect adaptate supraviețuirii într-un sistem al fricii și al privilegiilor. Membrii Comitetului Central, activiștii de partid, șefii aparatului represiv, artiștii oficiali – toți au contribuit la menținerea copacului în picioare.

                     Când însă copacul s-a prăbușit, în decembrie 1989, toate aceste maimuțe au descoperit, aproape miraculous. democrația, europenismul, și nicio maimuță nu a mai recunoscut copacul în care și-a dus viața.

                     După Revoluție, mulți generali, colonei, maiori de Securitate au devenit democrați, scuzându-și apartenența la Securitate ca fiind una de interes național și uitând represiunea practicată. În timp ce ei au fost premiați cu pensii speciale au știut să facă din elevii și studenții anchetați la vreme, ajunși oameni cu pregătire și slujbe, țapi ispășitori și să îi ofere oprobiului public drept informatori și colaboratori ai securității.Paradoxul social și juridic rămâne: colaboratorii au pățit-o mai rău decât cei ce i-au forțat să facă asta.

              Maimuțele sistemului s-au împrăștiat și au conservat în altă formă privilegiile. La fel s-a întâmplat în cazul lui Gaddafi. Miloșevici a avut și el o curte plină de apărători zeloși, dar după extrădarea la Haga, aceiași apărători au devenit, din naționaliști convinși, euro-dependenți, apărători ai drepturilor omului și ai valorilor universale,.

                    Cam acesta este comportamentul societății maimuțelor care își fac viața pe crengile copacului. Saddam Hussein nu ar fi putut guverna Irakul fără aparatul său fidel de ofițeri, funcționari, rude, prieteni; însă mulți dintre aceștia, după capturarea lui, au devenit apolitici și s-au scuzat că au fost forțați de circumstanțe.

                Proverbul acesta, cum că „dacă se prăbușește copacul, maimuțele se împrăștie”, ne dă de gândit asupra adevărului psihologic al puterii, pentru că loialitatea falsă și oportunistă supraviețuiește prăbușirii, pentru că ea nu este legată de valori și de idei, ci de avantaje și interese meschine.

                 Așadar, să luăm în calcul acest adevăr al istoriei despre lideri, putere și așa-zisa stabilitate a dictaturii: când copacul cade, pentru că toate trec și nu este nimic în lume ca să dureze veșnic, așadar, când copacul se prăbușește, se lasă un moment de tăcere, în care maimuțele își schimbă brusc ideologia, se mută în alți copaci, se dezic de tot ce au fost o viață întreagă, dar în natura lor tot maimuțe oportuniste rămân.