Ana Zegrean - În Cercul poeților dispăruți

                În anul 1955, la 20 februarie, în localitatea Ciceu-Mihăiești, s-a născut colega noastră de generație, poeta Ana Zegrean, plecând la cele veşnice în data de 11 aprilie 2021. Așadar, ne aflăm în fața unui moment al rememorărilor.

Ana Zegrean a publicat poezie și literatură satirico-umoristică. Poeme de-ale ei au fost traduse în engleză, franceză, italiană, spaniolă, greacă, turcă. În timpul vieții, a publicat șapte volume de poezie. I-au apărut postum volumele de poezie Eu și singurătatea și Ultimul bal. Despre cărțile sale au scris: Gellu Dorian, Victor Sterom, Mihai Antonescu, Mircea Şerbănescu, Marin Toma, Ecaterina Negară, George Irava, Ştefan Doru Dâncuş, Radu Săplăcan, Mihail I.Vlad, Ion Moise, Tit-Liviu Pop, Melania Cuc, Ion Radu Zăgreanu, Victor Ştir, Traian Parva Săsărman, Elena M. Cîmpan, Menuţ Maximinian. Dintre premiile literare obținute amintim: Premiul special al Juriului la Festivalul-concurs de poezie şi prozǎ „Romulus Guga”; Premiul pentru poezie „Andrei Mureşanu”; Premiul Transilvania la Festivalul internațional de poezie „Lucian Blaga”. A fost membră a Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Sibiu.

                Ana Zegrean a lăsat în urmă colegi neconsolați de cenaclu, prieteni bistrițeni care își vor aminti de ea cu luminoasă nostalgie. Au trecut, iată, cinci ani de când blândețea ei nu ne mai încântă inimile căutătoare de frumusețe și armonie. A fost o ființă plină de bunătate și modestie, calități destul de rare în lumea artistică, atinsă și ea, ca atâtea alte lumi, de orgolii mărunte. Purtarea ei în cercul poeților s-ar putea exprima cel cel mai exact prin cuvântul “camaraderie”, un cuvânt atât de cuprinzător, care definește o legătură strânsă de prietenie, colegialitate și înțelegere bazată pe încredere. Anul neliniștit 2021, an al pandemiei, a smuls dintre noi doi poeți biostrițeni de certă valore; pe Alexandru Cristian Miloș și pe Ana Zegrean. Ei merită atenția cititorilor și gândurile lor de recunoștință pentru modul aproape eroic cu care și-au trăit menirea. Poezia Anei Zegrean exultă sentimentul iubirii, tragica bucurie a vieții încercate de condiția noastră de ființe trecătoare. Ne place însă să credem că amintirea și versurile ei vor dăinui.  

 

 

Vise

 

Iubitul meu, de-ar fi să mă nasc mâine

De s-ar putea să am încă o viață

Aș vrea să împărțim un colț de pâine

Privindu-ne în ochi de dimineață.

Aș împărți cu tine și lumina

M-aș mulțumi să fiu doar umbra verii

Ți-aș aduna din flori, precum albina

Parfumul fericirii și al mierii.

Și ți-aș broda cămașă de zăpadă

Din fulgi de nea și stele argintate

Și ți-aș păstra în inimă ca-n ladă

Iubirea... de păcate ne-ntinată.

 

Când vei veni

 

Aprinde dragostei făclii

În nopțile cu lună plină

Să fie pe deplin lumină

În zori de zi când vei veni.

Într-un sărut să mă cuprinzi

În diminețile cu rouă

Să frângi și noaptea pe din două

Adânci și tainice oglinzi.

Ard ochi sub pleoapele-n văpăi

Lucesc în iriși păpădii

Îmi împrumuți pentru o zi

Marea de necuprins din ochii tăi?

 

Vise de mai

 

Mi-e poftă de dulcile poame

Ce-n verdele crud par rubine

Mă mistuie aprigă foame

O foame nebună de tine.

Mi-e dor să-mi culegi snopi de maci

Cunună pe frunte să-mi ardă

Din cireșe cercei să îmi faci

Oricine iubirea să-mi vadă.

 

Venin

 

Perfid, cu târâitul furișat

Se-ntinde noaptea, cerul este greu

Și sadică povară și-a lăsat:

Un șarpe-ncolăcit la pieptul meu.

Cu pielea poleită în argint

Părea a fi un giuvaier trucat

Dar mai șiret, din toți acei ce mint

Fără de veste sânul mi-a mușcat.

Mi-e sângele murdar și otrăvit

Ce am iubit, în ură s-a-ntrupat

Și în amar dulceața s-a topit

Lăsându-mă-n durere și păcat.

 

Cine ești?

 

Mă închin tremurând din petale

Florii de mac a inimii tale.

Nu știu și mă-ntreb cu necaz

Ești lacrima ce-mi curge pe-obraz?

Ești ploaia ce-mi macină lutul?

Și otravă îți este sărutul?

Ești cântare-mbătată de harfe

Și-n ascuns mușcătură de șarpe?

Oricum, nu pot să-nțeleg

Din tot ce ești, nu știu ce să aleg.

Sufletul tău, făclie aprinsă

Scrum de tăceri mi-e în palma întinsă.

 

Ultimul bal

 

Nu știu ce meșter face... și desface

Că jocu-mi pare-atat de ireal

Nu te-a-ntrebat, nu m-a-ntrebat de-mi place

Să fim perechea ultimului bal.

Și ne-am trezit deodată... față-n față

Mirați că totuși parcă ne-am văzut

Fără tăgadă... poate-n altă viață

Am fost iubiți, atunci ne-am cunoscut.

Dar mă privești ciudat... și-mi par străine

Privirile scăldate în topaz

Și degetele tale, lungi și fine

Mă mângâie ca ploile pe-obraz.