Nicola TIMAR - Premiul „Răsunetul Cultural” la Festivalul Naţional de Poezie „George Coşbuc” – 2020

Nicola TIMAR s-a născut pe 13 decembrie 2005. Este elevă în clasa a IX-a, la Colegiul Național George Coșbuc, Năsăud, profil filologie, fiind membră a cercului literar de la Clubul Copiilor Năsăud încă din clasele mici. A primit mai multe premii literare la concursuri de profil. Dintre performanțele obținute, menționăm că a fost laureată cu Premiul al II-lea la faza națională a Concursului Tinere condeie, în 2019, beneficiind de participarea în Tabăra laureaților tinerilor condeieri, la Călimănești, în vara lui 2019. A citit în Cenaclul George Coșbuc, Bistrița, în prima întrunire online, din aprilie 2020. A publicat poezie în revista Pretexte, Lechința. Recent, la Festivalul Internațional Vox Napocensis, Cluj-Napoca, ediția a XIX-a, a primit Premiul „Valentin Tașcu”. La ediția de anul acesta a Festivalului Național de Poezie „George Coșbuc”, Bistrița, a obținut Premiul Răsunetul Cultural.

Cei ce privesc către stele

Trandafir alb, crescut în nisipuri scufundate

Într-o veșnică galaxie, înrădăcinate

Amintiri, firmituri din altă viață,

Scăpate, împrăștiate,

Sclavi, puși de regi, să fie adunate.

 

Inimi reci, nesimțind,

Bat pierdute,

Fără să atingă creiere.

Care pe-un fior dulce-amar până la frumoasa gură…

Semnale alarmante.

 

Voi, fii de împărați,

Nu strigoi,

Lăsați buruieni malițioase

Să crească-n sărbătoare

Peste stânci și arbori crescuți de primii oameni

 

Și-ngrijite de stele, doar Luna se mai uită la ele,

Lăsați morții să vă sape groapa?

Încetați să vă mai treziți în abis,

Căci doar voi, suflete curate, puteți transforma

Pământul în paradis.

 

 

Doina lui Februarie

 

Mi-ai promis galaxii,

Când tu nu-ţi puteai lua ochii de la Lună.

Mi-ai făgăduit o grădină cu hortensii,

Iar tu continuai să culegi păpădii.

Să mă arunc în brațele nemuririi,

Tot nu aș mai găsi leacul fericirii.

 

Căci eu pe tine te-am desenat și te-am ascuns în poezii

Și ai ales să fugi de mine,

Dar fie ce-o fi...

Ție, fiu de Adam, rupt din inima mea păcătoasă,

Ți-aș fi putut rămâne, pe veci, fata frumoasă.

Să-ți cânt sub tei, ca pe amândoi să ne adoarmă,

Doine de jale demult pierdute.

 

Mi-ai strecurat în urechi slove ce-au muțit

Când ai plecat.

Cu ce farmece m-ai vrăjit?

M-ai dezarmat și m-ai trimis în război,

Cu merindea risipită și sufletul

Mărunțit între foi.

 

 

Paradox

 

Și-am ajuns să pictez orizonturi

În culorile tale preferate,

Vreau să te aud,

Dar nu-ţi mai îngădui șoapte.

 

Nu vă mai las să mă răscoliți

Tu și iubirea ta neghioabă.

Doar mă transformi într-un paradox occidental,

Dar e vina mea,

Fiindcă sunt mereu oarbă.

 

Și aștept să vii iar lângă mine,

Să-mi spui vorbe schimbate după context,

Dar nu te mai las

Să-mi îngropi grenade în suflet

Și să-mi caut oasele în grămada ta.

 

 

Pe când eram bătrân

 

Pe când mi-au crescut plete albe

Și-am început să aud fantome,

Am gustat viața

Și-am simțit alte arome.

Cu toiagul după mine,

Am plecat într-o dimineață,

Să cutreier cartierul cel mai apropiat, dar nu era bine,

Căci vedeam doar copii, mașini și moarte în față.

Și-am ajuns într-un parc îngrămădit între un stejar și un tei,

Am început să-mi plâng dorul,

Dar atunci au venit ei.

El primul, tânăr, în plină fericire,

Cu ochi umezi și părul de abanos

Și avea niște mâini cufundate-n isterie.

Și picioarele i se plimbau de prisos.

După un timp corpul îi amorți,

Ceea ce îmi oprise hazul,

Dar în calea lui veni

Tot harul.

 

Veni ea, firavă și albă,

Puteai s-o ridici, s-o culci în palmă,

Cu corpul tremurându-i și capul înălțând din pământ…

Ea se ridică pe vârfuri și-l sărută blând.

Așa erau ei acum – liniștiți,

Puteai spune că acum pot muri fericiți…

Iar ea-i ocrotea obrazul și gâtul deopotrivă,

Așternându-i din nou pe piele

Sărutări sfioase, cântate de iele.

 

Iar când stelele se iviră

Amândoi se risipiră,

Iar asta e tot ce-mi amintesc deodată

Și așa am plecat, într-un picior, acasă…

Începând să-mi fie dor de ea

Mai mult ca niciodată.

 

 

Sfatul ciorilor

 

Ca și un aviator căzut din cer,

Sfatul ciorilor se aude chiar și peste El.

Ce să facă cu lumea?

Să o fumeze într-un teatru demonic?

Pot speria lumea cu negrul de pe penele lor,

Să o învârtă ca pe un biet adolescent alcoolic.

 

Ceva bizar! Cum zboară în colonii,

Perfectă linie, ca și acele avioane naziste, mii.

Ca o pată neagră de uitare,

Când creanga se mișcă, e o explozie de culoare.

Ciclul ordonat de pene, se învârte în jurul norilor,

Zboară deasupra cocorilor

Și sug albastrul cer,

Stăpânind, devorând tot acel aer.

 

Staful ciorilor răsună,

Ca și o veche incantație bubuie,

Și acoperă pentru o secundă

Fumul mașinilor, telefonul,

Și orice faptă cruntă.

 

 

Lupii

 

În astă țară, în ăşti munți,

Prin peșteri sacre,

Se ascund, lupi cărunți.

Ce noaptea, după apus,

Aleargă prin coșmarurile pământului.

Pe după brizele gândului,

Se-arată lupii …

Cu ochii de smarald, ce-ți zâmbesc ticălos…,

Respiră lupii, fioros.

Aleargă ei speriați

Prin codrii goi, prin munți și văi,

Prin ape oglindite, de lună privite …

Și când apare luna,

Parcă turbează, se enervează,

Strigă la cer,

Amintindu-și de fosta viață …

Ca o răscoală strigă

Și-și cheamă străbunii

Adormind spre melancolia acră a lunii.