Nicola Timar - Premiul Răsunetul Cultural la Festivalul de Poezie George Coșbuc

Nicola TIMAR  este elevă în clasa a XI-a, la Colegiul Național George Coșbuc, Năsăud, profil filologie, fiind membră a cercului literar de la Clubul Copiilor Năsăud încă din clasele mici. A primit mai multe premii literare la concursuri de profil. Dintre performanțele obținute, menționăm că a fost laureată cu Premiul al II-lea la faza națională a Concursului „Tinere condeie”, în 2019, beneficiind de participarea în Tabăra laureaților tinerilor condeieri, la Călimănești, în vara lui 2019. A citit în Cenaclul „George Coșbuc”, Bistrița, în prima întrunire online, din aprilie 2020. În mai multe ediții, a fost premiată la Festivalului Internațional Vox Napocensis, Cluj-Napoca și, recent, la Festivalul Național de Poezie „George Coșbuc”, Bistrița, 2022, a obținut Premiul „Răsunetul Cultural”. A publicat poezie în revistele Pretexte, Semn și în suplimentul cultural Răsunetul cultural, având reținut un grupaj de poezii pentru revista Neuma. Redăm câteva pasaje din opiniile unor participanți la Cenaclul Coșbuc, ediția amintită: „Nicola Timar dă dovada unei inteligențe emoționale și lingvistice cu mult peste vârsta sa reală. Tânăra poetă reușește să creioneze multiple ipostaze ale eului liric și chiar să creeze regii textuale.” (Emma Mihăescu); „Nicola Timar are exuberanțele vârstei, ca și prospețimea unor imagini. Impetuoasă și sentențioasă (vârsta poate îi va aduce un plus de… obiectivitate, o adunare în sine). Imaginația e ambițioasă, discursul poetic are nerv…” (Olimpiu Nușfelean). Poeziile Nicolei Timar conturează puterea inocenței de a reconfigura lumea, proiecția unor noi orizonturi ale celor ce privesc către stele și, mai ales, conștientizarea unui paradox continuu al ambivalenței afectivității.

prof. Maria Rus

 

 

 

 

Ceasul începerii s-a scufundat în mare deodată cu Soarele

În prima zi, priveam Răsăritul crescând pe cer,

Uitându-ne la ceas tot mai des,

Așteptând ora începerii și ora plecării.

Așteptându-ne pe noi.

 

În ultima zi, priveam Apusul din mașina ta,

Uitându-ne orgoliile primare,

Neașteptând, căci Soarele cobora-n mare

Deodată cu săruturile tale fragile-mi pe piele.

 

Timpul s-a scurs.

 

 

Femei

 

Când ne scufundăm în valurile mării,

Închidem ochii și zâmbim larg,

Iar când apa ne inundă plămânii

Pielea ni se despică-n emoții iar oasele ni se-mprăștie

Până-n capătul lumii,

O numiți sensibilitate născută din erotism.

Dar,

Șederea-n abisul albastru, aproape vânăt,

E efemeră,

La fel ca toate stâncile ce ni se leagă de picioare,

La fel ca vântul ce-ngheață ultima crăpătură către mal,

La fel ca toți marinarii,

Ce ne-agață gâturile-n plasă,

Noi confundând-o c-o celestă scăpare

Către-a nostră casă,

La fel ca nimicul trupesc,

Deschizându-ne pentru a procrea altele ca noi,

Care, la rândul lor,

Vor atinge cu vârful limbii aceeași apă de mare albastră,

Plecând, într-o bună zi,

Să se regăsească pe sine,

Departe de râul lin de lângă casă.

 

 

Iubirea este un glob disco

 

Abstinență permanentă în mintea mea.

Nu voi fi siropoasă și nici romantică.

Nu voi scrie despre cum ai plecat

Și m-ai călcat

Cu acele cizme negre grele, ale tale,

În care-ți ascundeai briceagul.

 

M-ai supărat.

N-am să te mint.

Cum mi-ai dezmierdat dramatismul, apus și-ascuns

Cu corzile chitării.

Dansând, goi, la apus,

În valurile mării.

 

Piruete imperfecte, lăsau o aromă de vin în apartament

Și săruturi sprintene, furișate

Pe-un obraz încordându-se fragil,

Amintiri sonore, dinamice, aromate,

Lăsate-acum pe-un ring febril.

 

Să fie iubirea un glob disco?

Un vis ce durează doar o noapte,

Dar rămâne, în același local atârnat, o eternitate.

 

 

Aegri Somnia (Visele Nebunului)

 

I.Phantasia

Stelele se-mpletesc în noaptea asta,

Iar eu mă trezesc dintr-un somn febril,

Mă trezesc pe-un apus de primăvară

Și pe-acordul chitarei,

Mă trezesc știind că te voi iubi.

Visele nebunului se ceartă de bunăoară,

În mintea mea, brăzdată de trăiri,

Iubirea asta mă caută a doua oară,

Dar de data asta, are ochii visători

Și glasul lin.

 

II.Insania

Te-ascund între coaste, ca pe-o lună amară,

Te neg, te uit,

Dar te văd pe cerul roșu,

Roșul meu aprins...

Apoi te desfac dintre coaste,

Te las să fugi din mine,

Doar ca să-ți văd zâmbetul când te transformi în mov,

Și-apoi în albastru închis.

 

 

Nicio rugăciune

 

Haos visând, haos distrugând,

nicio rugăciune nu se arată salvând,

furia mea rănită

…sau viața ta.

 

Haos valsând, haos plângând,

trec prin fiecare zi mizând,

pe abstracția sângelui tău

…pe limba mea.