Prof. Cristina Mirela Rus: Mărirea și falsa mărire

Una dintre explicațiile oferite în DEX pentru verbul a mări este a da cinstea, considerația cuvenită; a stima, a prețui, a slăvi, a preamări pe cineva sau ceva. Iar pentru mărire, unele dintre sensuri sunt: glorie, strălucire, splendoare. Pentru unii, cuvinte mari; pentru alții, asumate cu superficialitate. Și totuși, cum ajunge cineva să aibă parte de această virtute?

Un răspuns demn de profunzimea și de încărcătura termenului în sine este dat în duminica a cincea din Postul Sfintelor Paști, în care ni se prezintă o lecție de smerenie, dar și despre mărire și falsa mărire, prin prisma celor doi apostoli, Iacov și Ioan, care, după ce Iisus vestește Pătimirile Sale, își doresc putere și mărire, dorind să profite de pe urma statutului lor de ucenici mai mult decât ceilalți. Ii cer Învățătorului să stea unul de-a  dreapta  Lui și unul de-a stânga. Mulți dintre noi, creștinii, credem, în mod eronat, că dacă mergem la biserică, dacă postim și ne rugăm, fiecare după putință, trebuie să beneficiem de anumite privilegii sau asteptăm răspunsuri imediate la cererile noastre. Nu avem credință pentru a duce pe pământ o viață boemă, lipsită de griji, sau pentru a avea anumite drepturi și autoritate asupra celorlalți, ci pentru că Îl iubim pe Hristos și pentru a dobândi smerenie. Noi, oamenii, vedem lucrurile și le înțelegem invers decât este firesc în adevărata înțelegere a Lui Iisus Hristos. Cel mare este cu adevărat mare dacă îi slujește celuilalt. Mântuitorul stăpânește lumea, slujind-o. Aceasta este adevărata smerenie. Iar noi trebuie să ducem o adevărată luptă cu firea noastră căzută în mândrie, în deșertăciune, în mărire lumească, încercând să o luăm încet pe calea iubirii de aproape, pe calea smereniei, prin slujire și dragoste pentru Dumnezeu și pentru cel de lângă noi.

De cele mai multe ori, noi, oamenii, cerem, dar nu știm ce cerem de la Dumnezeu. Credem, în nimicnicia noastră, că a fi mare înseamnă a avea autoritate asupra celui mai mic decât noi (și nu ne referim la vârstă, ci la statut social, putere etc.), a ne uita spre aproapele nostru de sus, dacă ocupăm o funcție mai importantă sau dacă, financiar, ne situăm la un nivel mai înalt decât acesta; arătăm că suntem mari intrând cu autoritate în birou, șefi fiind, așteptând ca angajații să ne dea „bună ziua”; ne credem mari, uitându-ne cu nepăsare sau cu o milă jignitoare la cel gârbovit de povara necazului; sau ne simțim mari dacă întindem mâna spre a ne fi sărutată. Ei bine, Iisus Hristos, modelul smereniei și al măreției celei mai adevărate, ne învață altceva. A fi mare, a dobândi măreția, înseamnă a sluji pe celălalt. A fi mare presupune a intra în biroul sau în încăperea unde lucrăm și să dăm noi primii „bună ziua”; să privim spre aproapele nostru cu zâmbetul pe buze și, dacă acesta este necăjit, să rostim o vorbă bună, să-i oferim un umăr sau un braț de care să să se sprijine; a fi mare înseamnă a intinde mâna spre a oferi ajutorul nostru sau cel puțin o strângere caldă; ești  mare după  ce l-ai slujit pe cel de lângă tine.

Datoria noastră nu e una foarte grea, este doar aceea de a-i răspunde lui Dumnezeu cu iubirea noastră și de a răspunde tuturor oamenilor cu puterea iubirii ce ne-o dă El. Căci Dumnezeu este iubire în sine, în raport cu omul și cu întreaga lume, dar era iubire și înainte de a fi lumea. Sfântul Evanghelist Ioan, teologul dragostei dumnezeiești, afirmă: ”Dumnezeu este iubire și cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el.”

Vrem mărire, dar nu știm să ne bucurăm pentru ceea ce primim, uitându-ne mereu în curtea vecinului. Vrem măreție, dar privim cu invidie, cu înverșunare la reușita sau la fericirea aproapelui nostru. Tragic este faptul că dăm aceste deprinderi distrugătoare mai departe, copiilor noștri și astfel, suntem mult prea departe de ceea ce înseamnă adevărata mărire, care se clădește slujind pe celălalt. Ne înălțăm puțin de la pământ și, în zborul nostru, nu mai privim înspre cel sau cei care ne-au învățat zborul, savurând cu egoism și mândrie gustul succesului. La fel cum, români, creștini, de mii de ani pe aceste pământuri, ne-am uitat părinții neamului nostru, ne-am uitat (sau poate nici măcar nu ne cunoaștem) originea și istoria, care ne mai scoate la iveală, din când în când, din pământul sfânt, câte o reală amintire și dovadă reală a trecutului pe care nu-l vedem și de care nu prea suntem vrednici.

Dacă vom crede că suntem mai deștepți și mai cu experiență decât alții și mărețindu-ne cu asta, vom cădea în amăgire, care va duce suferință. Cine este cu adevărat mare, va putea oricând să renunțe la sinele său și să se smerească în fața oricui. Adevărata mărire, adevărata dragoste este atunci când faci totul cu bucurie, cu blândețe, cu prietenie. Păstrând esența lucrurilor, îți dovedești și înțelepciunea.

„Desăvârșirea omului este de a se socoti pe sine nedesăvârșit.”

                                                                 (Fericitul Augustin)

Prof. Cristina Mirela Rus