Prof. Cristina Mirela Rus: La mulți ani! Sărbătoarea Bobotezei vine pentru a ne învăța smerenia

La mulți ani, dragi bistrițeni! La mulți ani, dragi români! Fie ca în anul în care am pășit de patru zile să privim mai des și mai cu încredere înspre Cer, să ne uităm cu milostenie și iubire înspre aproapele nostru.
Privind înapoi către anul ce-a trecut și făcând un bilanț al acestuia, am putea spune că ceea ce-am dobândit sau am învățat se poate pune în balanță cu ceea ce ne-a dăunat sau ne-a zdruncinat într-un fel sau altul. Am experimentat singurătatea, izolarea, dar am avut prilejul introspecției, al regăsirii sinelui. Am fost nevoiți să stăm departe unul de celălalt, dar am putut învăța să ne apropiem sufletește unul de altul. Ar fi lipsit de discernământ, am fi ipocriți dacă am afirma că ne-am mai dori un astfel de an precum 2020, sub aspectul acesta, al trăirii zi de zi sub imperiul fricii, al neputinței de a fi lângă cel în suferință, de a-i strânge în brațe pe cei dragi. Dar Dumnezeu îngăduie aceste lucruri pentru a ne trezi simțurile, pentru a ne face să prețuim lucrarea Sa, pentru a ne coborî din preaînaltul firii noastre egoiste.
Sărbătoarea Bobotezei vine în completarea Sărbătorii Nașterii Mântuitorului, pentru a ne învăța smerenia, pentru a ne face să ne întoarcem acolo, în ieslea vitelor, unde Fecioara a născut Fiu, unde Dumnezeu S-a întrupat pentru a fi părtașul suferințelor noastre, pentru a-și asuma firea și păcatul omenesc și a ne spăla păcatele pe Crucea Răstignirii.
Smerenia este o virtute de care ne-am îndepărtat tot mai mult. Atât de mult ne idolatrizăm propriul eu, atât de legați suntem de dorințele imediate și materiale, încât nici măcar nu ne gândim, darămite să concepem înfrângerea, micșorarea sinelui, recunoașterea superiorității altuia. Ei bine, un exemplu (printre cele mai puternice și mai edificatoare) de smerenie și de deșertare de sine este cel al lui Ioan Botezătorul, care a rostit o frază uluitoare, răscolitoare: „Eu trebuie să mă micșorez, iar El trebuie să crească”. Acest lucru, pentru mintea omului de rând, mintea omului zilelor noastre, este aproape de neconceput. Cum să spună cineva că își dorește să se micșoreze? Cum să se umilească cineva, în timp ce aproapele său să crească? Dar Cel care trebuia să crească era Însuși Iisus Hristos, iar Sfântul Ioan Botezătorul pregătea calea Celui Care „vine în urma sa, Cel care este mai tare decât el. Căruia nu-i este vrednic, plecându-se, să-i dezlege cureaua încălțămintei.” Pocăința la care îndeamnă Ioan Botezătorul este un îndemn atât de actual, permanent, și cred că acum ar trebui să ne vibreze atât de tare și de profund corzile sufletului la auzul acestuia, deoarece doar apropierea de Dumnezeu, doar botezul „cu Duh Sfânt și cu foc” ne va salva de golul din noi, ne va scoate din prăpastia însingurării.
Trufia, egoismul, iluzia că noi, oamenii, suntem fiecare în parte, centrul universului, râd de noi și nu fac altceva decât să ne închidă între gratiile sinelui nostru materialist, imperialist. Dar privind exemplul minunat al lui Ioan Botezătorul care, prin smerenie și devotament, iese din sine, putem învăța să ne iubim semenul mai mult decât pe noi înșine. Eul poate deveni invizibil, iubirea de sine poate fi micșorată, dacă nu chiar înfrântă și înlocuită cu iubirea pentru altul, cu iubirea pentru Hristos. Căci Hristos este în permanență cu noi în Sfânta Euharistie, doar să vrem să-L primim. Slujind aproapelui – fie el omul asuprit, necăjit, încercat de nevoi, de suferințe, Îi vom sluji lui Dumnezeu, Lui Îi vom dărui dragostea noastră.
Nu este foarte greu: să renunțăm puțin câte puțin la noi, să încercăm să ieșim din sinele care ne stăpânește și să-l iubim pe celălalt; să ne păstrăm sau să ne înviem credința pe care ne-au lăsat-o moșii și strămoșii. Cu acest gând la început de an, să înălțăm smeriți ochii spre Cer, zicând: „Și noi Doamne ne-am sculat
Colibele am curățat
Uși, ferestre, toate-s noi
Doamne, intră și la noi! ”
(Vasile Voiculescu, „Colind”)