Din "Fântâna darurilor"

Părintele Alin Cîndea: Nebunia autosuficienței și înțelepciunea dăruirii

Pr. Alin Ciprian Cîndea, preot al Misiunii Greco-Catolice din Paris
 
Evanghelia ne pune astăzi în față una dintre cele mai tăioase și mai actuale parabole: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău.” Este o frază care tulbură, un diagnostic scurt și necruțător, ce nu condamnă prosperitatea, ci amăgirea autosuficienței. În spatele cuvintelor lui Isus stă întrebarea pe care omenirea modernă încearcă, instinctiv, s-o evite: „Pentru ce trăiesc? Ce anume clădesc?”

Isus nu condamnă acumularea în sine; El avertizează doar împotriva acumulării care se închide în sine. Problema nu este grâul, ci orientarea inimii. Maurice Blondel, marele filozof francez, afirma că „viața se explică doar prin ceea ce o depășește”. Bogatul ratează tocmai această depășire: trăiește într-un orizont mic, închis, în care sensul se oprește la marginea hambarelor sale. A se „îmbogăți în Dumnezeu” nu este o simplă metaforă poetică, ci un program de viață: alegerea matură de a investi în ceea ce moartea nu poate atinge — iubirea, milostenia, adevărul, prezența, sacramentele, comuniunea. Papa Francisc rezumă această logică într-o propoziție profundă: „Ceea ce nu se dăruiește, se pierde.”

Parabola îl provoacă pe cititor la un exercițiu de transparență spirituală: dacă Dumnezeu ți-ar cere sufletul în această noapte, ce ai lua cu tine? Nu diplomele, nu realizările, nu conturile și nici proiectele. Singura moștenire autentică este iubirea dăruită și primită, adevărul trăit, binele împărtășit. Evanghelia ne invită astfel să trecem de la acumulare la consacrare, de la posesie la comuniune, de la falsa siguranță la încrederea teologală.

Această trecere este fundamentul libertății interioare. Bogatul caută să-și asigure viața prin hambare mai mari; Dumnezeu îi oferă viața prin har. Adevărata libertate nu înseamnă „a face ceea ce vreau”, ci a putea trăi fără teama de a pierde ceea ce posed. Numai ceea ce oferim devine cu adevărat al nostru. Cardinalul Daniélou sublinia că „omul este făcut pentru universal, nu pentru închidere”. Evanghelia ne deschide spre această universalitate.

În cele din urmă, parabola nu este o condamnare a succesului, ci o chemare la trezire. Ea ne reamintește că Dumnezeu nu ne va întreba cât am acumulat, ci cât am iubit; nu câte hambare am ridicat, ci câte inimi am atins; nu ce am construit pentru noi, ci ceea ce am construit împreună cu El. „Nebune!” nu este un strigăt de judecată, ci un apel la luciditate — o invitație la un alt mod de a trăi, în care Dumnezeu devine singura bogăție care nu se pierde niciodată.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5