Elena M. Cîmpan: „Lumi se-ntâlnesc...”
Motto: „Am mai câștigat și azi/ împreună/o înfrângere” (Emil Bălăi)
În poezia lui Emil Bălăi, profesorul de limba și literatura română, directorul de școală o bucată de vreme, intelectualul, cărturarul, poetul și omul de litere născut la Rodna, întors acolo, după studii, pentru a-și definitiva viața și opera, se simte un filon romantic de la prima până la ultima pagină. Întrebarea dacă mai este astăzi romantismul în floare își află răspuns în cartea lui Emil Bălăi, „Floare de colț”, de curând apărută la Editura „Cetatea Romei” din Baia Mare (director, Nicoară Mihali), cu ilustrații ce corespund fiecărui text, semnate de Floare Gușă, o ediție îngrijită de Gherasim Solovestru Domide, fost elev al domnului profesor, ceea ce înseamnă că respectul și admirația continuă și dincolo de marginile școlii. Titlul însuși reprezintă condiția poetului și a poeziei, o floare de colț printre alte flori, apariție rară, admirată și ocrotită.
La umbra Cetății Rodnei, loc de inspirație de-a lungul existenței, poezia lui Emil Bălăi se-nfiripă firesc dintr-o atentă observare a spațiului exterior și interior, sporind cu propria-i identitate dimensiunea fabuloasă a locului. Să-i spunem Antologie acestei cărți, „Floare de colț”, pentru că în ea se întâlnesc (lumi, ca în titlu) poezii, grupate pe ani, din 1963 până în 2021. Volumul cuprinde și o Addenda, cu aprecieri, comentarii asupra operei și activității literar- culturale ale lui Emil Bălăi.
Volumele de autor, în număr de trei, până acum: „Îngerul curgerii”, 1993, „Suflet-kilometrul zero” (un titlu foarte inspirat și bine ales), 2001, și Lacrimi și aripi”, 2021, contribuie la consolidarea unei creații. Poposind asupra celui nou, „Floare de colț”, 2025, remarcăm sensibilitatea poetului, în consens cu romantismul enunțat. Versurile sunt calde, armonioase, melodice și expresive: „Mătasea vorbei tale mă-nfioară/ Când o presimt venită din trecut/ Să-mi spună c-aș putea a doua oară/ Pe bolta nopții urma să-ți sărut”, sub influența lui Ion Pillat (Un zâmbet ce odată trăia pe buza ei...”). Copilăria („Numai ploile ți le lasă, copilărie, acum”), tinerețea („Dintotdeauna, tinerețe, te-am simțit pe aproape,/ Deși niciodată ochi în ochi ca acum...”) și maturitatea ( „Și/ a-nceput uitarea/ să-ngălbenească-n crânguri...”) sunt anotimpuri peste care se așterne poezia, la care se adaugă septembrie, în legătură și cu debutul școlii an după an: „Prin iederă coboară-n cercuri ceața./ Prinde rugină cântecul. Și viața.” Timpul este un motiv nelipsit de la masa poeziei. Asupra lui se îndreaptă meditațiile poetului, gândurile fără astâmpăr, resemnarea plină de sensuri. „Diligența vieții” e rost și adăpost: „Drumuri lungi ne-a purtat diligența/ Vieții în aspru vârtej./ La-ntâlnire cu adolescența/ Tot mai rareori prindem prilej.” Procedeul numit ingambament (trecerea unei părți de propoziție din finalul unui vers în versul următor) oferă libertate de exprimare și tehnică bine însușită în arta versificării.
Iubirea ocupă un loc special în tematica poeziei lui Emil Bălăi. Ea este de factură liturgică și atinge cu pana ei pagini de aproape rugăciune, „Iubire, care le-ai făcut/ Atâta de frumoase toate,/ Îți mulțumesc că m-ai durut/ Cu sporul Tău de bunătate”, poate îmbrăca și aspect de joc, „N-om fi noi cei mai frumoși din lume,/ Nici măcar cât alții de-ndrăzneți.../ Dar, când iar mă strigi încet pe nume, Înfloresc icoane pe pereți”, sau e în măsură să-l aducă în actualitate pe un prieten posibil, nimeni altul decât Mihai Eminescu, In memoriam: „Îmi lipsești, prietene,/ cât îmi lipsești/ când singur discern/ între mine și mine!” Iar „când îți zâmbește un prieten/ se deschide pământul” vorbește despre legătura indestructibilă cu modelele literare. Pronumele personal, cu forma „mine”, revine, ca o căutare, ca o situare înăuntru, în liniștea de acolo, „în sine”, unde se află „kilometrul zero al sufletului”/ ( zonă liberă de angoase)”, de unde pornesc în lume versuri, purtând amprenta personală.
Poeziile lui Emil Bălăi, adunate într-o viață, o viață de poezie, își păstrează prospețimea, valabilitatea, fiind încă pe gustul cititorului, trecând proba timpului și apropiindu-se de ceea ce reprezintă scrisul general valabil, indiferent de moment. Poezia bună rămâne. Și Emil Bălăi scrie poezie bună. Uneori, topurile și clasamentele sunt efemere. În timp ce, la umbra Cetății Rodnei, locul poeziei lui Emil Bălăi va rămâne în primele rânduri, o contribuție la literatură, o parte din măreția unei Cetăți. Cetate a Poezie.
„Omul e o trestie, dar o trestie gânditoare”, spunea Blaise Pascal. Emil Bălăi continuă, merge mai departe, și se (re)găsește, ca poet, în ipostaza de „floare de colț gânditoare”, crescută în stânca muntelui, educația, cultura, lectura, cu seninătate, în lumina soarelui, din dorința de a crea și de a rămâne prin carte.
























Adaugă comentariu nou