ELENA M. CÎMPAN: RODUL SCRISULUI

Cartea este rod al scrisului. Și pentru cine scrie temeinic, zi de zi, cu drag de „slova făurită”, de limba română, cartea, apariția unei cărți apare ca o bucurie firească, după ce timpul a fost bun și prielnic față de truditor/ scriitor. Așa este Emil Bălăi de la Rodna, profesor de-o viață, de limba și literatura română, care dă tribut din când în când literaturii, cu câte o lucrare de referință. Sunt puțini profesorii de română, care și scriu și, de aceea, merită subliniată pasiunea prin care se împlinește o profesie. Volumul „Lacrimi și aripi”, apărut la Editura „Cetatea Romei”, Baia Sprie, 2021, cuprinde o galerie de oameni și fapte, întâmplări cu scriitori și despre scriitori, creații, studii, articole, recenzii, într-un cuvânt un fragment de viață literară, petrecută la un capăt de țară. Localitatea Rodna din Bistrița- Năsăud, așezată la granița cu Bucovina, la poalele Munților Rodnei, cu bogății ale subsolului, cu urme ale vechii cetăți, cu cale de acces spre trasee montane, spre Valea Vinului, leagăn scriitoricesc apus, asigură condiții dintre cele mai favorabile creațiilor literare. Trăitor al acestor spații, Emil Bălăi (în)scrie o pagină de valoare într-o imaginară carte a timpului, fiind continuator al trecutului și anticipând, lăsând moștenire viitorul pe mâini bune, ale ucenicilor pe care i-a avut.
Titlul „Lacrimi și aripi” seamănă izbitor cu „Lacrimi și sfinți” al lui Emil Cioran: „Încercat-am să înțeleg de unde vin lacrimile și m-am oprit la sfinți. Să fie ei responsabili de strălucirea lor amară? Cine ar ști? Se pare însă că lacrimile sunt urmele lor. Nu prin sfinți au intrat ele în lume ; dar fără ei nu știam că plângem din regretul paradisului. Aș vrea să văd o singură lacrimă înghițită de pământ… Toate apucă, pe căi necunoscute nouă, în sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfinții n-au făcut altceva decât să le reabiliteze.” ( E. Cioran ) Inversiunea „încercat-am” , cu sonoritate străveche, e utilizată în texte religioase, cu dispoziție către meditație, incantație. Acest fel de a intra în lume/ în literatură îi este specific și lui Emil Bălăi.
Este un ( frumos ) obicei prin care autorii se sărbătoresc la împlinirea unei vârste printr-o carte. La cei 70 de ani, Emil Bălăi, care de-a lungul carierei sale didactice a trimis elevi la olimpiade, la studii, la facultăți, trimite acum în lume și această carte, de „poezii, studii, articole și recenzii”, ca pe un mesaj din sticla unui naufragiat, dacă ne gândim că anul 2020, punct terminus al materialelor din carte, a reprezentat pentru mulți dintre noi supraviețuirea unei perioade a virusului mondial.
În loc de „Cuvânt înainte”, citim articolul „Emil Bălăi la 70 de ani sau dimensiunea umană și profesională a magisterului”, scris de regretatul Mircea Mureșianu, din care se desprind gânduri frumoase : „pentru bunul mers al țării (… ), nu trebuie decât să-și facă fiecare datoria la locul de muncă, așa cum v-ați făcut-o dumneavoastră ” și „dacă pentru omul modern timpul cronologic este (… ) stresant și angoasant (… ), atunci trebuie urmată pilda dumneavoastră de viață cumpătată – spiritual și material – pentru a dobândi timpul mitic (… ) trăit cu intensitate, dăruire și satisfacții profesionale și social-umane.” Sunt declarații de credință și respect pentru un dascăl respectat, care-și găsesc locul potrivit în contextul acestei cărți.
Urmează un capitol de poezii, despre anotimpuri, despre cetatea Rodnei, despre copilărie, despre destin, despre munți : „În umbra munților/ stăm - // sălcii plângătoare/ pe malul Timpului”, în care Emil Bălăi se declară a fi un elegiac : „Fost-am cât am fost să fiu,/ Ca văzduhul străveziu/ Clătinat de nemișcare,/ Solz de pasăre în mare/ Întuneric alb în soare.// Și-am să fiu când n-oi mai fi/ Dor tăcut de ciocârlii,/ Fir de iarbă în asfalt/ Mirosind a cer înalt/ Din tărâmul celălalt.// Dar tot sunt cât încă sunt/ Uriaș blestem mărunt/ Din ușor crestat în greu : Lacrimă de Dumnezeu/ Încolțită sub Ineu” ( „Floare – de- colț” ).
Studiile și articolele despre Rodna, „localitate reprezentativă pentru întreaga parte superioară a Văii Someșului”, cu accente pe toponimele zonei, explicarea și interpretarea lor, elemente de lexic specific mineritului rodnean reprezintă puncte de plecare ale unor texte documentate. Despre alți rodneni de seamă, Emil Bălăi scrie o altă „samă de cuvinte”, introducând capitolul cu o imagine de neuitat : „Din stâncile munților care îi duc numele prin veacuri, oamenii Rodnei au coborât pietre și au zidit cetate”. Dintre aceste personalități marcante ale locului, se remarcă Ion Pop Reteganul, Liviu Păiuș, Gherasim Solovestru Domide. Articolele lui Emil Bălăi fac trimitere la limba română, cea „dulce și frumoasă”, la Eminescu, numit „prietenul”, la Liviu Rebreanu. Împreună cu Rodica Bălăi, autorul semnează o serie de materiale despre „Interferențe stilistico- gramaticale în cultivarea limbii, la clasă și în cercul literar”, despre textul literar în gimnaziu, despre lectură, ca o condiție a devenirii umane, despre limba română, un tărâm al cunoașterii. Un frumos omagiu înaintașilor este adus în textul cu titlul filmului „Domnului profesor, cu dragoste”, despre Octavian Ruleanu, un alt domn Trandafir al acelor vremuri, care îi încuraja pe elevi „să vină cu soluții personale în interpretarea textului literar”. Recenziile reprezintă, de asemenea, o preocupare constantă, o activitate dedicată cărții, lecturii și scrisului, căreia Emil Bălăi îi dedică și consacră un timp și un loc binemeritate. Fie că este vorba despre monografie, despre folclor, despre poezie, profesorul Emil Bălăi deține cunoștințe și are disponibilitatea de a scrie despre ele, în temeni potriviți, cu aparatul critic necesar și cu multă pasiune.
Dacă mai adăugăm la cele exprimate bogăția de fotografii ( pe care cartea le conține ), ca mărturii ale unei existențe frumoase, mereu în slujba limbii române, avem o imagine completă a acestui volum, intitulat „Lacrimi și aripi”. Încercat-a și Emil Bălăi să vadă de unde vin lacrimile și s-a oprit la sfinți.

ELENA M. CÎMPAN