„Mirosind a cer înalt”

Neastâmpărul editorial de pe Valea Someșului Mare e confirmat din nou, acum, de către Emil Bălăi, prin volumul „Lacrimi și aripi” (Editura Cetatea Romei, Baia Sprie, 2021).
Titlul cărții, alături de versul din titlul comentariului meu, dau un contur existențial și creativ autorului de la poalele munților Rodnei. În bună măsură, el însuși îi „deconspiră” semnificația, în finalul unui amplu interviu pe care îl acordă d-lui Gherasim Solovestru Domide. Adică, cele trei cuvinte sugerează, deopotrivă „suferința pentru greutățile inerente traiului pământesc, dar și nădejdea în mai binele posibil întotdeauna prin strădanie, prin efort necontenit în toate ale vieții.” Dar cum? Tocmai: „Mirosind a cer înalt”; așadar, prin aspirație către sublim (vreau eu să cred).
O notă de pe verso foii de gardă informează prezumtivul cititor asupra conținutului celor peste 330 de pagini ale volumului: O selecție de texte publicate vreme de două decenii, din 1990 încoace, în reviste de cultură, din Rodna și împrejurimi. Cuvântul, aici, e convingător susținut de imaginile fotografice, corespunzătoare perioadei, încât ai a face cu o alternanță susținută între text și ceea ce se constituie în a fi album foto.
Ceea ce săvârșește Emil Bălăi aici, imboldul faptei sale editoriale, mă face să-mi amintesc din nou de mărturisirea lui Nicolae Manolescu - Președintele Uniunii Scriitorilor din România -, prilejuită, cu ani în urmă, de apariția unei cărți ale sale, cu un conținut oarecum asemănător celei de acum:
”La ce folos demersul meu? Care e, altfel spus, motivația acestei cărți?
Nimic altceva decât că îmi fac oarecare ordine în ograda mea, încât vecinii de azi și cei de mâine, în absența mea, să aibă o imagine mai dreaptă despre cel pe care l-au avut alături.”
Ei bine, eu l-am avut alături pe Emil Bălăi, din vremea studenției noastre comune, iar acum, prin paginile de memorialistică aflate de-a lungul cărții, anii de universitate evocați, apoi cei de profesorat, marile personalități de care a avut norocul în formarea noastră intelectuală mă tentează să mă simt un fel de „alter-ego” al său. Ipostazele sale civice, publice, ținuta profesorală, la catedră sau în posturi de conducere, preferințele sale socio-culturale îmi dau certitudinea unor similitudini fortifiante. Parcurgând mărturisirile sale, micromonografia sa poetică, deopotrivă, comentariile sale pe seama cărților altora, studii despre zestrea socio-cultural- istorică (provoacă exclamații elogioase materialul „Lexicul minier rodnean”), relatările despre implicarea sa în comunitatea rodneană, mi-au stârnit o imagine a aderenței astfel: Un bust al lui Emil Bălăi, cu o plăcuță pe soclu, unde, sub numele său, ne trecem câțiva dintre noi, ca un semn de situare pe același palier educativ-cultural săvârșit de-a lungul vieții.
Au o semnificație convingătoare, pentru traseul existențial al „protagonistului”, titlu textului de început, săvârșit cu câțiva ani în urmă (datorat regretatului cărturar rodnean Mircea Mureșianu): „Emil Bălăi la 70 de ani sau dimensiunea umană și profesională a magistrului” și cel din finalul acestei antologii, alcătuită de tehno-redactorul cărții, Gherasim Solovestru Domide: „În loc de prefață sau despre STAREA DE VEGHE asupra limbii române”.
Închei, mărturisind (cu prietenească gelozie) starea de admirație pe care am trăit-o, citind versul de încheiere al poeziei omagiale „Dascălul meu”, a unei adolescente, cândva în clasa a VIII-a la Școala Gimnazială „Florian Porcius”, acum profesoară de filozofie:
„Ești primul și ultimul meu cuvânt de citire.”