Prof. Mirela Rus: Calea de la „-Infinit” la „+ Infinit”. „Din haos se nasc stelele”

Citeam într-o carte mărturisirile unui bătrân părinte care spunea că  într-o mănăstire, deci și în mănăstirea în care viețuia și slujea, șaptezeci la sută dintre călugări sunt acolo ca să-i ispitească pe cei treizeci la sută care se mântuiesc. Dar, din experiența dânsului, totul se rezumă la a nu abandona dragostea.

            M-a pus pe gânduri, chiar m-a înspăimântat oarecum ceea ce am citit și mă întrebam: așa o fi și în lumea de dincoace de zidurile mănăstirii? Unii dintre oameni sunt provocări, „trepte” pe calea mântuirii celorlalți?! Asta înseamnă că dragostea lui Dumnezeu, care se manifestă atât pe „orizontalitatea Crucii”, (cum ne învață părintele duhovnic), adică între semeni, cât și pe „verticalitatea Ei”, adică urcând pe scara Iubirii către Dumnezeu, te încearcă, te face atent la a observa dacă ești pe drum ori pe lângă el. Și ne întrebăm: din care procentaj facem parte: din cei treizeci la sută sau din cei șaptezei la sută?

            Ca să ajungi de neclintit în hotărârea de a fi una cu dragostea dumnezeiască, uneori trebuie să parcurgi un lung și anevoios drum, de la „minus infinit” la „plus infinit”, adică de la punctul în care ești în întuneric, sau te simți copleșit de frici și neînțelesuri, sau te doboară înjosiri, neputințe, umilințe etc., până la cel în care înțelegi rostul tuturor acestora și te străduiești sau reușești să „iști”, „din bube, mucegaiuri și noroi”, „frumuseți și prețuri noi.”

            În zilele de astăzi, calea ce duce spre „plus infinit”, spre o viață în Lumina Iubirii de Sus, de multe ori începe cu epuizarea. Și asta deoarece zvâcnim spre un vid, un vid al egoismului, al autoidolatriei, al invidiei, care extenuează. Și atunci sentimentul care se naște este unul lipsit de sens, este un gol pe care doar am crezut că l-am umplut cu iubirea de sine, cu adorarea propriei inteligențe, a propriei persoane. IPS Mitropolitul Bartolomeu Anania spunea, citând o vorbă a profesorului de teologie și a scriitorului Nichifor Crainic, că „cea mai mare suferință a noastră, a oamenilor, este de a ne suporta uni pe alții”, referindu-se la „Invidia celor de lângă tine.”

            Un părinte definea egoismul ca pe „fiul mândriei și al convingerii de valoarea proprie prin devalorizarea celorlalți”. Este un handicap sufletesc ce se hrănește cu iubirea exagerată pentru sine și cu suferința și dezaprecierea celorlalți.

            Rămânând în această sferă a egoismului și a invidiei, tot IPS Bartolomeu Anania povestește cum, fiind la o adunare numeroasă unde avuseseră loc niște schimburi de replici în versuri, epigrame, și-a atras privirile aspre, precum niște săgeți, ale celui cu care se „duelase”, fiindcă la finalul „întrecerii”, Mitropolitul Bartolomeu, tânăr fiind, a avut parte de mai multe aplauze din partea celor prezenți. Bătrânul Mitropolit Tit Simedrea i-a spus cu delicatețe, retras, că, observând că a început să strălucească, îl sfătuiește să se ferească de strălucire, pentru că aceasta îi va aduce mulți dușmani. Aflat la o vârstă fragedă, ÎPS nu a înțeles prea bine atunci vorbele bătrânului ierarh decât mult mai târziu când, încercat de nenorociri, suferință, prigoană, ani grei de închisoare, nu a găsit decât foarte rar un umăr pe care să plângă; în schimb, când viața i-a oferit momente de bucurie, succes literar sau bisericesc, ceea ce observa și simțea era un zid în jurul Domniei sale. Și-a dat seama că acesta este numele unui păcat greu: INVIDIA.

Inspirată de vorbele pline de duh și învățătură ale Mitropolitului nostru, Bartolomeu, îmi amintesc o poveste pe care îmi este drag să o împărtășesc, care spune că odată, un șarpe a văzut un licurici și a început să alerge după el. Bietul licurici nu mai știa unde să se ascundă, încotro s-o ia; șarpele nu se oprea. Speriat și obosit, licuriciul se oprește și îl întreabă care este motivul pentru care îl aleargă. Doreste să îl mănânce? Șarpele îi răspunde, spre uimirea licuriciului, că nu îl urmărește pentru a-l avea ca hrană, ci pentru că strălucește, pentru că luminează și pentru că îi place lumina lui, lumină pe care el, șarpele, nu o are.

            Există o morală a poveștii. Când un om începe să lumineze, alți oameni vor începe să alerge după el. Unii pentru că vor vrea să învețe de la cel ce strălucește, să-i preia exemplul, să se umple de lumină, însă alții doar pentru a-i face rău, „orbiți” de lumina la care probabil nu suportă să privească, din întunericul în care trăiesc. Și chiar dacă cel luminos nu încurcă pe nimeni și își vede de viața lui, unii nu pot accepta faptul că celălalt strălucește. Lumea în care trăim este așa. Unii, licurici, vânați sau alergați pur și simplu de câte un șarpe din cauza luminii lor...Însă trebuie să îndrăznim să fim licurici, chiar dacă uneori e greu sau primejdios; să luminăm și lumina noastră să-i inspire și să lumineze și pe alții.

            Oare prima crimă din istoria omenirii nu a avut ca și cauză invidia? Cain l-a ucis pe fratele său, Abel, deși acesta nu-i făcuse nimic. De ce? Fiindcă jertfa lui Abel a fost mai bine primită de Dumnezeu decât a lui Cain. Privind înspre literatura noastră populară (care acum se vrea desființată, anulată, prin scoaterea treptată din manualele școlare), balada Miorița ne oferă exemplul clar al ciobănașului invidiat pentru hărnicia, înțelepciunea, bogăția lui, de către ceilalți doi, motiv pentru care îi hotărăsc moartea.

            Mă întorc la vorbele Mitropolitului Bartolomeu Anania care vorbește despre cea mai grea poruncă, aceea a iubirii vrăjmașilor; nu reciprocitatea, ci facerea de bine și iertarea și iubirea celui care îți vrea sau îți face răul. Ni se pare irealizabil, însă Mântuitorul nostru ne conduce cumva pașii pe această cale: prima treaptă a urcușului acestuia este aceea pe care îl întrebi pe cel care te vrăjmășește fără un motiv anume ce are cu tine, atâta timp cât nu i-ai făcut rău. Dacă i-ai făcut, îți ceri iertare; iar dacă nu există niciun motiv, atunci aș vrea să știu ce ai cu mine?

            Imaginându-ne calea spre Cele Înalte un drum de la „minus infinit” la „plus infinit”, mă gândesc la spusele lui Charlie Chaplin care afirma că „din haos se nasc stelele.” Fiecare are lumina lui, strălucirea sa unică, iar când ne vom asuma ceea ce suntem, cu imperfecțiunile și neputințele noastre, când vom deveni conștienți de valoarea noastră ca oameni, lumina din noi va deveni și mai puternică și ne va înălța.

            Despre lumina adevărată care ia ființă în sufletul unui om și despre cum el poate deveni lumină pentru ceilalți, Goethe spunea:„Adevărul este ca o flacără atât de luminoasă încât mulți oameni nu-i pot suporta lumina, unii închid ochii ca să nu-l vadă, iar alții fug ca să nu fie arși.”